Spring [Sari!]
Luminiţa March 21st, 2010
Încă de când am ascultat-o pentru prima dată, am simţit că în spatele versurilor din care nu înţelegeam o iotă se află o poveste. Am aflat mai târziu povestea şi m-am îndrăgostit de ea. Pentru că este, într-o oarecare măsură, şi povestea mea. La fel de bine cum poate fi şi povestea ta. Şi povestea oricui.
“Panem et circenses”, asta îşi doresc oamenii de când e lumea. Dacă au acest minim, se consideră fericiţi. Şi îl au. Iar dacă nu îl au, se mulţumesc şi doar cu “circenses”. E peste tot. Pe orice canal de televiziune. Pe internet. La radio. Pe stradă. E haos. Iar haosul e plăcut vederii şi simţirii. E drog.
A fost odată un om. Şi-a dorit să atingă cea mai înaltă culme pentru a fi mai aproape de soare. În zona în care locuia el, însă, nu existau culmi, cel mai înalt reper fiind un pod. Cum soarele era aproape de apus, s-a grăbit să ajungă acolo, să-l admire şi să-i ofere o ultimă îmbrăţişare. Vazându-l, oamenii şi-au închipuit că e rost de “senzaţional”, şi s-au adunat roată în jurul lui. Era mare lucru să prinzi loc “în faţă”, unde spectacolul se desfăşura în toată splendoarea. Văzându-se înconjurat şi aclamat de mulţime, omul a înţeles despre ce era vorba şi a început să plângă… degeaba încerca să le explice că el nu urcase acolo pentru a se sinucide, ci pentru a admira soarele… Oamenii îl îndemnau din ce în ce mai tare să “sară”. Ba unul dintre ei, în perfidia sa, s-a apropiat tiptil şi l-a împins pe furiş din spate, pentru ca mulţimea să nu rămână dezamăgită şi să-şi primească porţia de circ… A fost odată un om. Din ce în ce mai rar sunt astăzi oameni…
*
Aceasta ne e soarta de fiecare zi. Să înnăbuşim entuziasmul şi ideile frumoase, să ucidem imaginaţia şi creaţia, doar pentru că nu se încadrează în tiparele societăţii bolnave în care trăim. Am învăţat să profităm de orice ocazie, de orice gând pentru a ne realiza planurile diabolice. Să tranformăm orice iniţiativă de schimbare în prilej de petrecere. De îmbuibare. Cum a fost de pildă, seara cafenelei paşoptiste. O idee cu adevărat îndrăzneaţă, cu adevărat remarcabilă. Am ştiut să o transformăm cu profesionalism într-o seară de petrecere. A fost mai multă muzică decât discuţie, mai multă hrană decât iniţiativă, mai multă contradicţie decât propuneri. Mi s-a părut excesivă folosirea cuvântului “mârlan” în acel context în care prioritară ar fi trebuit să fie discuţia despre “progres”. Schimbarea vine întotdeauna din interior, iar atâta timp cât sufletul ne este murdar, pângărit de gânduri cârcotaşe, nu putem avansa. Susţinem faptul că avem încredere, că avem speranţă. De fapt, noi nu mai credem în nimic de mult. Nu mai aşteptăm nimic, ci ne complacem în situaţia existentă. Poluaţi, din toate punctele de vedere. Transformaţi în nişte soiuri de legume ce într-o zi se vor strica la soare.
Unii se strică prematur, pe dinăuntru. Însă e mare lucru să conştientieze asta înşişi. Cea mai mare parte nu-şi dau seama şi îşi proliferează stricăciunea. Tristeţe, disperare, dramă. Astfel se nasc sinucigaşii, pe care unii dintre noi se străduiesc atât de mult să îi păstreze în viaţă. Să le păcălească destinul. Nu înţeleg însă că aceasta e menirea lor, iar mai devreme sau mai târziu, gestul va fi inevitabil. Ba chiar se va accelera momentul, din clipa în care cineva va hotărî să ajute. Va fi doar un alt fel de spectacol, din care câştigat nu va ieşi decât cel mândru de încercarea sa de ajutor. Câştigat? Nu, poate doar un pic mai mândru. Şi ce e mândria, dacă nu doar un alt drum spre pierzanie?
*
Dar destul. Nu suntem legume, suntem oameni. Nu suntem egoişti şi mândri, suntem doar altruişti. Suntem visători şi suntem puternici, pentru că deţinem concretul. Fiecare dintre noi putem face ceva pentru a schimba lumea în care trăim. Pentru că fiecare zâmbet contează, fiecare floare, fiecare implicare din suflet. Asemeni băiatului pe care am avut şansa să-l cunosc luni seară, la cafenea. Alex are doar 12 ani, dar ştie să deseneze şi să cânte foarte bine la pian. A ţinut cu tot dinadinsul să împărtăşească cu cei adunaţi în acea sală, atunci, o părticică din viaţa lui. O arie compusă de el însuşi. Fără emoţii, fără mândrie. Zâmbea pentru că reuşise să-i facă pe ceilalţi să zâmbească. Ni s-a cerut la un moment dat să scriem fiecare pe hârtie ce ne angajăm să facem diferit şi până când. Alex şi-a propus ca într-o zi, să cumpere flori pe care să le împartă tuturor trecătorilor pe stradă, însoţite de un zâmbet. Aşa crede el că-i va putea sensibiliza pe oameni să fie mai puţin indiferenţi. Indiferenţa este cea care îl doare cel mai tare, pentru că indiferenţa poate fi echivalentul unei vieţi, uneori.
*
Eventuala incoerenţă în cuvintele înşirate mai sus provine din faptul că, datorită unui mic schimb de replici cu Dacian şi acelui eveniment la care vă invitam să participaţi şi voi nu demult, şi la care, surprinzător, am observat prezenţa foarte redusă a studenţilor (paradoxal, ei ar fi trebuit să fie inima acelei întâlniri, sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu), am putut privi povestea celor de la Rammstein şi din alte perspective. Reflectasem îndelung la ea, îmi era dragă şi mă întrista, dar acum a fost pentru prima oară când am simţit ce a vrut să spună, de fapt, creatorul versurilor.
Mă aflam duminică la Sala Dalles, la târgul de carte şi antichităţi Kilipirim. Foarte drăguţ, de altfel, ba chiar m-am bucurat nespus că am reuşit să găsesc acolo o carte pe care o căutam de ceva vreme, o carte care îmi fusese 
Începe să-mi fie din ce în ce mai drag blogul, aşa cum se conturează el în ultima vreme. Mai devreme am schimbat şi header-ul şi tare am impresia că va fi pentru ultima oară. Îmi place stabilitatea şi organizarea. Iar ideea trenuleţului care pare că merge tot înainte, dar care coteşte, la un moment dat, înapoi, mi se pare una revelatoare. Este de fapt trenuleţul vieţii mele. Călătoria mea. Umbletul meu prin lume. De unde revin mereu spre a împărtăşi cu cine ar vrea să asculte şi să citească, frumuseţea locurilor şi a oamenilor pe care îi întâlnesc. E, însă, un tren deschis. Gratuit. Tot ce trebuie să faci este să urci în el şi să te bucuri de minunăţia locurilor prin care treci.
Pe cei din partea tatălui nu i-am cunoscut niciodată. Pe bunic nici măcar nu l-am prins în viaţă. A murit când tata avea doar 17 ani. Am dat însă prin sertarul cu fotografii – cele care au scăpat de vandalismul infantil al copiilor fără de minte care am fost odată – de o poză care pare să fie a lui. Tata mi-a confirmat. Această fotografie, însă, nu spune prea multe despre personalitatea lui. Cuşma purtată într-o parte, însă, îmi dă impresia unui om blând, poate un pic prea retras, nepăsător şi gânditor. De altfel, moş Daut s-a însurat la o vârstă destul de înaintată, mi se pare că avea peste 40 de ani deja când a devenit tată pentru prima dată. Un amănunt interesant ar fi faptul că a fost ultimul bărbat al unei femei care mai avusese încă doi soţi înainte, şi care, pe deasupra, mai era şi creştină. Spun asta deoarece turcii, musulmanii în general, sunt destul de stricţi în relaţiile conjugale. Ba chiar încă se mai practică, pe alocuri, căsătoriile din interes, doi oameni ajungând să întemeieze un cămin la simpla propunere a părinţilor. Iar cei care aleg să amestece religiile în cadrul familiei sunt destul de blamaţi şi priviţi cu suspiciune de comunitate.
Din amintirile mamei mele, de pe vremea când îi era noră, am dedus eu că bunica aceasta a mea era o fire destul de jovială. Îi plăcea să povestească despre ea însăşi, despre viaţa ei şi chiar despre copilăria care pare să fi fost la fel de năzbâtioasă ca şi a mamei. Mi-a rămas în minte un singur aspect al acestei copilării, repovestită de mama, şi anume – cutia de chibrituri plină cu păduchi de porci! Vă puteţi închipui cu uşurinţă soarta celor care îndrăzneau s-o supere vreodată pe strămoaşa mea. Nu mi-ar fi fost deloc comod, cu siguranţă, să fiu în locul lor, asta e clar. Nu-mi plac deloc fiinţele acelea minuscule provocatoare de mâncărimi, la fel cum nu-mi plac nici micii nesuferiţi provocatori de înţepături, respectiv, puricii. Chhh!
