Scrisoarea


December 16th, 2010

Prizonieră între două stări de spirit contrare, priveşte cu neîncredere la fulgii ce se aştern liniştiţi pe pervaz, purtând în albul lor strălucitor veste de pace şi sărbătoare. Îi este teamă să se întoarcă, ar vrea şi nu ar vrea să mai rămână, ar vrea, măcar, să poată reveni mai devreme aici, unde se simte, cel puţin, mai confortabil din punct de vedere sufletesc. De acasă o leagă legea sângelui, de lume legea sentimentului. Prin întunericul de afară dansează deja vesele luminile din instalaţiile de Crăciun, ca nişte clipociri de amintiri răzleţe şi dureroase.

Încearcă să îşi aducă aminte de vremurile în care casa în care a crescut semăna mai mult cu o casă şi mai puţin cu un hotel ostil şi aglomerat. Încearcă să îşi amintească de zilele în care, ignorând înfăţişarea mediatizată a lui Moş Crăciun, îşi închipuia că acesta este un spirit dumnezeiesc cu puteri supranaturale, căruia un an întreg de năzbâtii îi era destul de indiferent, având în vedere că accepta să primească scrisori doar în seara de Ajun. Îi scria neliniştită şi puţin îndoielnică, şi totuşi nu îşi punea prea multe întrebări cu privire la modalitatea în care Moşul reuşea să găsească scrisoarea legată frumos cu fundă, aşezată cu grijă lângă fereastră, în spatele pomului împodobit, păzită pe ascuns până târziu în noapte şi totuşi, declarată dispărută a doua zi.

Probabil avea o imaginaţie prea bogată pe atunci, îşi închipuia cum cadourile mult dorite se materializau din neant, trecând mai întâi printr-un nor de sclipici, exact la fel cum uneori mai vedea pe la televizor, prin filmele pentru copii. Cu toate acestea, niciodată nu a primit ce a cerut. Adevărul e că nici nu se aştepta vreodată să primească exact ceea ce cerea, şi totuşi nimeni nu s-a obosit să îi explice de ce se întâmpla acest lucru, era nevoită să înghită an de an scuza legată de memoria scurtă a Moşului lunatic sau timpul şi mai scurt avut la dispoziţie de către acesta pentru a face rost de cadourile tuturor copiilor, de parcă în restul anului boşorogul ăsta era un fel de urs care hiberna fără să audă, fără să vadă, fără să se gândească deloc la copiii săraci pe care avea să îi dezamăgească prin propria sărăcie. Până şi rostul scrisorilor îi devenise confuz, dar continua să-i scrie, în fiecare an, şi poate tocmai de aceea, atunci când grijile premature se infiltrară pe nesimţite şi neştiute în copilăria ei, a crezut de cuviinţă că ar fi cazul să devină mai spirituală, să îi ceară Moşului în haine presupus roşii mai multă linişte, mai multă pace, cu mai puţine necazuri, certuri şi neîncrederi.

Nu avea să primească, însă, decât o şi mai mare dezamăgire, odată cu surprinderea adevăratului destinatar al scrisorilor infantile în persoana mamei ei care, probabil obosită, gândindu-se că exista o posibilitate foarte mare ca a doua zi să se trezească în urma copiilor, s-a gândit să scape de o grijă, şi a deschis, pe jumătate somnoroasă, pe jumătate mândră de inocenţa fetei, scrisoarea cu pricina pregătită pentru acea seară. Scrisese o poezie, o poezie lungă, simplă şi naivă. „De ce-mi citeşti scrisoarea?” a întrebat cu glas supărat fetiţa ieşind de după perdea, „e confidenţială, e pentru Moşul, tu nu vezi ce scrie pe ea?!”. Intrigată, i-a smuls-o din mână mamei şi a aranjat-o, sub privirile dezamăgite şi nu prea înţelepte ale acesteia, din nou pe pervaz. A doua zi avea să o găsească din nou acolo, dureros de neatinsă, de nedorită, de intactă. A desfăcut-o cu mâini tremurânde, nu vroia să înceteze să mai creadă în Moş Crăciun, dacă fusese doar o coincidenţă şi mama s-a întâmplat să vrea să îi citească corespondenţa chiar în acea seară când Moşul fusese prea ocupat să mai ajungă să îi preia scrisoarea?! A rupt foaia în bucăţele cât mai mici, pe care le-a azvârlit ciudat de senină în sobă. Nu i-a mai scris Moşului niciodată, de atunci.

În dimineaţa aceea s-a transformat într-un robot. Un robot fără sentimente ce avea să îi înveţe la rândul său, pe copii săi, despre Dumnezeu şi despre Moş Crăciun. Care avea să şterpelească, la rândul său, în noaptea de Ajun, scrisorile copiilor de pe pervaz, înlocuindu-le cu cadouri, ignorând corespondenţa acestora cu dorinţele micuţilor. Chiar aşa va fi? Deocamdată e iarnă, e frig, şi se apropie vacanţa. Poate n-ar fi o idee rea să îi scrie din nou Moşului imponderabil şi anul acesta, chiar dacă rândurile lipsite de cuprins şi de dorinţe nu vor fi devorate decât de flăcările lemnului de nuc…

Pentru că mi-am promis să nu ratez nici o provocare a Cărţii cu păcate, această istorisire va fi inclusă, sper, în rândul poveştilor de Crăciun adunate de Răzvan pe blogul lui.

Paradoxul iubirii


November 30th, 2010

Thirteen Senses – Call Someone

A fi îndrăgostit e un adevărat paradox. Simţi nevoia de a dărui persoanei iubite tot ce e mai bun, simţi nevoia de a te dărui cu totul, de a smulge din tine însuţi, doar pentru a te simţi întreg, ştiind că ea poartă cu sine o parte din tine. Şi totuşi, amintirea gesturilor atât de asemănătoare pe care le-ai mai făcut şi înainte, pentru persoane despre care brusc îţi dai seama cât de puţin au valorat în comparaţie cu ceea ce ai acum, în momentul prezent, îţi transformă entuziasmul, îl minimizează şi îl face să se simtă vinovat. Ai vrea ca fiecare clipă petrecută alături de cel pe care îl iubeşti să fie unică, să nu se asemene nici uneia din cele trăite până acum. Şi totuşi, similitudinile te frapează, te întâmpină cu un zâmbet vulgar, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva greşeşti încrezându-te atât de mult în prezent şi chiar în viitor. Pe vremuri, te bucurai dăruind o floare. Te bucurai scriind o poezie, oricât de puerilă. Te simţeai important născocind declaraţii de dragoste cât mai originale, iar râsul celuilalt, chiar şi batjocoritor, te însufleţea în chip mincinos. Mai târziu, în clipele de singurătate, te consolai considerând clişee orice gânduri optimiste. Te simţeai detaşat şi rece, ca o piatră. Nu credeai că îţi vei mai aminti ce înseamnă să iubeşti vreodată. Plăcerea era doar o amintire a ceva nedemn şi nefiresc, lumea asta nu e făcută pentru a fi fericit, ci pentru a învăţa să zâmbeşti rece.

Pe neaşteptate, însă, ai descoperit că îţi însuşiseşi greşit toate aceste definiţii. Plăcerea, fericirea, iubirea, bucuria – toate ţi se redefinesc, trăirea capătă noi dimensiuni, noi înţelesuri. Atunci de ce simţi, totuşi, acea repulsie intrinsecă faţă de tot ce a fost şi ar putea fi cu mult mai frumos? De ce îţi este greu să reiei anumite scene, anumite gesturi, anumite activităţi? De ce teama de a ajunge cu toate acestea la un alt nivel este atât de dureroasă, când totul ar trebui să fie luminos şi perfect? De ce simţi nevoia comparaţiilor, de ce nu te poţi încă debarasa de trecut, de ce nu poţi avea încredere că poţi călca cu paşi noi pe urme vechi fără să te scufunzi? La urma urmei, cel mai important lucru este că există deja cărarea, că spinii au fost îndepărtaţi, că mireasma încă nu a dispărut, ba mai mult, abia acum e sesizabilă, e autentică şi nepieritoare.

Poate că vorba Ecleziastului, până la urmă, nu e chiar întâmplătoare şi lipsită de sens, „nimic nou sub soare” nu mai poate fi, iubirea şi ura au existat dintotdeauna, la fel ca şi teama şi ridicolul şi repetiţia şi începutul şi sfârşitul. Dar la fel şi veşnicia. Ce-ar fi atunci să deschizi ochii şi să îţi permiţi să visezi cu ei aşa, deschişi?…

My life with men… and other animals


November 24th, 2010

Închipuiţi-vă un întreg amalgam de atribute masculine – umor, ironie şi chiar misoginism – transpuse în expresii feminine. De altfel, încă din primele minute ale spectacolului am avut impresia că am în faţa mea un Mr. Bean de genul feminin şi tocmai de aceea cu mult mai fascinant, mai amuzant şi mai boem, dar în acelaşi timp atât de departe de ridicol. Asta pentru că tema piesei interpretată cu atâta măiestrie, expresie şi, aş putea să adaug, o extrem de mare dedicare, aducea în prim plan clişeele lumii contemporane cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa, din perspectiva părinţilor exagerat de protectori cu odraslele lor. Am reţinut distrată chiar şi câteva expresii ce amintesc de atitudinile extreme cărora suntem uneori nevoiţi să facem faţă, dintre care cea mai memorabilă este de departe “si muore” (vei muri!). Sau, şi mai rău, “vei face copii!” :)

Maria Cassi, actriţa descrisă de presa internaţională drept “un clovn fără nas roşu”, realizează un spectacol de excepţie, captivant şi direct, şi chiar dacă interpretarea are loc cea mai mare parte în italiană, totul este foarte uşor de înţeles. Semi-autobiografică, piesa reprezintă o abordare ironică a unei călătorii de maturizare, de descoperire a propriului eu şi împlinire a propriilor dorinţe, nu fără dificultatea depăşirii aşteptărilor celor din jur – în speţă, ale societăţii.

Regizorul acestui show, Peter Schneider, este încă şi mai deosebit, impresie dobândită probabil ca urmare a asistării, înainte de spectacol, la proiecţia unui documentar despre animaţiile Disney din perioada 1984-1994, – Waking sleeping beauty – film ce aduce în prim plan munca şi atmosfera din spatele realizării unei producţii de film animat, dar şi viaţa personală a animatorilor.

Atât spectacolul, cât şi filmul, merită văzute, merită apreciate şi aplaudate pentru simplul fapt că ne pot face viaţa un pic mai frumoasă pentru câteva momente. Dintotdeauna oamenii au ştiut să facă haz de necaz, însă dincolo de abordarea nonconformistă a Mariei Cassi în interpretarea ei, există un mesaj mult mai profund, ce ne invită să ne trăim viaţa frumos, liber şi eliberaţi de constrângeri, mai ales de ordin spiritual. Cât despre desene, un lucru e sigur – niciodată nu mă voi sătura de universul Disney… şi nu numai!

Despre poveşti care se vor naşte


November 23rd, 2010

Sixpence None the Richer – There She Goes

Ca şi cum ar fi presimţit ceva, de mai bine de o lună latura mea sensibilo-creatoare s-a lăsat pe tânjală. Şi cunosc perfect cauza, pentru că am mai avut de a face cu aşa ceva. În alt context, alt peisaj, alte personaje, alte sentimente, dar uite, tot în zona emoţiilor ajungem. Adevărul este că atunci când suntem fericiţi, devenim, într-un fel, egoişti. Fie ne considerăm prea ocupaţi pentru a mai acorda atenţie şi altor lucruri în afară de propriul obiect al fericirii, fie pur şi simplu avem impresia că încercarea de a da glas gândurilor se poate transforma într-o demitizare a ceva ce este frumos prin el însuşi, gâtuiţi de teama că daca ar fi transpus în cuvinte s-ar transforma în ceva artificial. Apoi, mi-e din ce în ce mai greu să gândesc în afara sentimentelor, am impresia că tot ce aş putea împărtăşi celorlalţi, evenimente, impresii, opinii, sunt filtrate de ceea ce simt în interior în ultima vreme, că indiferent despre ce subiect aş vorbi, l-aş înfăşura în fâşii de suflet, în cearşafuri de afecţiune, ceea ce poate ar putea părea ridicol şi amuzant. Şi nu că asta ar fi un lucru rău, dar ţin la imaginea mea de fată serioasă şi cu înclinaţie spre tragic.

Le admir din punctul acesta de vedere, al creativităţii, pe Katie şi pe Aproape Alb, două fete minunate care nu se mai plictisesc să vorbească despre iubire şi despre lucrurile frumoase care le umplu viaţa, de parcă s-ar fi născut pentru a practica meseria de “fericite”. :) Personal, însă, aş zice că e şi ceva doză de pericol în toată această “afacere” cu sentimente, drept pentru care vă recomand din proprie experienţă să nu umblaţi niciodată cu lucruri de valoare asupra voastră în astfel de perioade, de maximă intensitate a trărilor!!!

Nu îmi doresc să le imit sau măcar să le semăn acestor fete, însă, pentru că simt că ar fi păcat ca unele lucruri să se piardă din cauza euforiei mele copilăreşti şi frivole, îmi impun mie însămi să fac eforturi în vederea remedierii frecvenţei de publicare pe acest blog. De când cu toamna asta încântătoare, parcă şi lumea s-a făcut mai frumoasă, şi sunt atâtea lucruri despre care aş vrea să vă vorbesc, despre care merită să vorbesc, atâtea locuri şi atâţia oameni pentru care epitetul “frumos” deja e prea mic pentru a le cuprinde întreaga minunăţie. Şi oricum, cu toţii ştiţi că scriu în primul rând pentru mine, pentru propria posteritate, într-un fel m-aş fi putut lipsi de tot acest discurs justificativ, însă îmi place să îmi pregătesc atmosfera, să şterg praful şi să aerisesc într-o cameră în care n-am mai intrat de mult timp, şi pe care am de gând s-o luminez cu noi poveşti ale cărei martoră tăcută va fi…

Cotidian relaţional, în câteva linii


November 12th, 2010

Priviţi-o ca pe o insistenţă frivolă, ca pe o încăpăţânare tâmpă sau ca pe o dovadă de prostie inocentă, nu voi contesta adevărul că dreptul oricui de a spune orice este un pic absurd, însă, în calitate de suflet de om, cu toate implicaţiile pozitive şi negative pe care acest apelativ le presupune, mă voi descărca în mod public de superficialităţile mele meschine, cu riscul de a realiza un pleonasm.

Aprobarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex nu m-a preocupat niciodată în mod deosebit, mi-a fost la fel de indiferentă chiar ca şi prognoza meteo în SUA, deşi am resimţit în câteva rânduri o anumită repulsie subtilă faţă de manifestările ostentative ale acestei tendinţe “moderne”. Cum ar fi de pildă cazul filmului “A single man”, pe care iniţial l-am considerat libidinos şi lasciv, dar care, de fapt, nu prezenta mai mult decât latura sensibilă a unui om, nu punea accent decât pe extraordinara sa capacitate de a simţi o afecţiune indubitabilă faţă de o singură persoană, căreia să-i rămână fidelă şi dincolo de moarte.

Discursul următor, menit a fi persuasiv şi sensibilizator dar care, în mod ironic, şi-a atras atât de multe reacţii negative manifestate prin comentarii şi dislike-uri, în cazul înregistrării publicate pe youtube, e incontestabil plin de patimă, de regret, de sinceritate şi poate de un pic de speranţă. Eu îl văd însă un pic exagerat, pe alocuri. De acord, e absurd să ai vreun sentiment, pozitiv sau negativ, faţă de persoane pe care nu le cunoşti. “What is this to you?” prin însăşi formularea sa, mi se pare însă că invită la indiferenţă. Nu m-a preocupat niciodată “societatea” ca noţiune, fictivă sau reală, dar atâta timp cât ea este cea care creează etichete, reguli şi mă obligă să mă aliniez unor standarde care nu mi se potrivesc poate prea bine, ameninţându-mă cu respingerea, în caz contrar, e corect să mai arunc din când în când un ochi şi în ograda vecinului, oricât de nereligios ar fi acest gest. Pentru că omul e născut invidios şi meschin. Şi nu vorbesc aici neapărat despre dezaprobare sau, mai grav, ură sau homofobie. Ci pur şi simplu de un anumit disconfort mental şi sufletesc pe care ţi-l poate da nu ideea în sine, ci manifestarea ei carnală. Pentru că, la urma urmei, despre asta este vorba – căsătoria nu este altceva decât consfinţirea unei relaţii carnale, nu neapărat sufleteşti.

Să admitem însă că această lege ar fi legalizată. În ce s-ar transforma peisajul comun, vă întreb?! Pe vremuri, dragostea era personală, intimă, ascunsă, manifestată în mod public prin cel mult priviri fugare aruncate în grabă persoanei iubite. Era ceva ce aşteptai cu sufletul la gură, la adăpostul tainic al câtorva pereţi. Odată cu “emanciparea” oamenii şi-au luat şi nasul la purtare, ca nişte copiii cărora le cumperi din ce în ce mai multe jucării până se satură de ele şi încep să caute să se joace prin “iarbă”. Iubirile se manifestă ostentativ, pe stradă, în parcuri, în instituţii, de online nu mai vorbesc, ce va fi atunci când, pretextând egalitatea în drepturi, cupluri de acelaşi sex îşi vor rezerva şi dreptul de a-şi manifesta iubirea şi pasiunea ca toţi ceilalţi, în acelaşi fel, în acelaşi mod public? Probabil ăsta e singurul aspect care, de fapt, indispune,  şi anume de a tolera gesturi ce depăşesc limita intimului acceptat până în prezent în spaţiile publice, deşi din punct de vedere social suntem deja obligaţi să tolerăm multe alte porcării poate mult mai grave. Însă totul porneşte, la urma urmei, tot de la ignoranţa noastră, sunt convinsă că la un moment dat, sub acelaşi pretext al progresului şi al umanităţii, se va câştiga şi această luptă, ca toate celelalte, oamenii se vor obişnui din nou unii cu alţii, îşi vor redefini valorile şi limitele de toleranţă, însă nu ştiu în ce măsură lumea va deveni, astfel, mai bună, şi dacă asta e o condiţie esenţială pentru ca acest lucru să se întâmple.

Pornisem iniţial, în argumentarea mea – pe care o recunosc ca fiind superficială şi teribil de ignorantă, pentru simplul fapt că nu urmăresc să demonstrez nimic, ci doar să-mi exprim o oarecare tristeţe personală legată de direcţia spre care ne îndreptăm ca şi umanitate – de la contrastul cu religia, dar mi-am dat seama între timp că religia nu are nimic de-a face cu asta, ci propria noastră conştiinţă. Discursul are şi părţile lui frumoase, majoritatea, care susţin anumite statistici evidenţiate, însă mă voi opri la una singură. Şi anume la invitaţia de a “răspândi fericire”, invitaţie pe care o salut şi o susţin, oricât de utopică pare. E greu să fii fericit, dar nu şi imposibil. Şi poate că, dacă am înceta să ne mai gândim la faptul că orice relaţie de pe pământul acesta are doar 50% şanse de reuşită, poate, mă gândesc eu, am fi un pic mai încrezători în forţele proprii şi am avea o idee despre scopul nostru în viaţă. Eu nu mă ghidez după statistici, nici după truisme sau clişee, ci după propriile trăiri şi instincte. Iar din confortul sufletesc culeg sentimentele.

Între două nimicuri


October 28th, 2010

Un exerciţiu curios prezentat pe scurt în două contexte diferite de către două persoane diferite* la un interval relativ scurt de timp mi-a atras atenţia şi m-a pus de curând pe gânduri. Este vorba despre un student care este invitat de profesor să ia loc pe un scaun în mijlocul unei scene şi… să nu facă nimic, sub privirile tăcute ale colegilor şi ale dascălului.

Un exerciţiu care demonstrează, în esenţă, inconfortabilitatea personală în lipsa unui stimul, sub greutatea privirii celorlalţi. Studentul nu va rezista să nu facă nimic în tot acel timp. Simplul fapt că îşi va roti ochii în jur pentru a observa reacţiile celorlalţi sau, din contră, şi-i va lăsa în jos, ruşinat de penibilitatea situaţiei în care se află, sau se va juca cu mâinile şi cu picioarele sau se va foi, căutându-şi o poziţie mai confortabilă, ba chiar însuşi faptul că se va gândi la această situaţie jenantă, vor reprezenta toate acţiuni. Ceea ce înseamnă “ceva”. Ceea ce demonstrează faptul că “nimicul” poate îmbrăca multe forme. Şi totuşi, continuăm să numim toate acestea “nimic”. Nedumerirea mea era DE CE?

Pentru că oamenii şi-au creat o normă pentru ceea ce înseamnă CEVA şi ceea ce înseamnă NIMIC. Pentru societate, e ok dacă eşti prins într-o activitate ce poate purta un nume decent. Dacă ai un job, spre exemplu. Dacă ai o relaţie. Dacă ai o familie. Dacă îţi place să te distrezi. Dacă mergi la teatru şi la cinematograf. Dacă scrii. Dacă asculţi muzică. Dacă înveţi. Dacă dormi. Dacă vorbeşti, dacă taci, dacă asculţi. Dacă, dacă, dacă. Aceeaşi societate condamnă timpul pierdut între două astfel de acţiuni sau stări de fapt. Te privesc cu mult scepticism dacă nu ai un loc de muncă, sau dacă eşti singur. Dacă nu faci una dintre activităţile obişnuite corespunzătoare petrecerii timpului liber. Dacă te uiţi distrat în altă parte decât la tv. Sau dacă te opreşti să asculţi natura. Pentru simplul fapt că pentru ei natura nu mai are sunet. Poate că n-a avut niciodată. Dar nu asta e important, ci frenezia cu care lumea caută să îşi denumească şi mai ales să îşi programeze fiecare pas, fiecare gest, fiecare gând. Dacă se întâmplă cumva să nimereşti între, să nu te aliniezi la standarde, dacă îndrăzneşti să fii diferit, eşti din start condamnat. Oamenilor le este milă, instinctiv, de tine. Îţi fac urări “de bine!. Te asigură că este doar o perioadă rea, care va trece. Se oferă chiar să te ajute să revii în rândurile celor “normali”.

Poziţia în care ne aflăm însă, relativ la ceilalţi, la un moment dat în viaţă, nu ar trebui să reprezinte, însă, mai mult decât o coordonată obişnuită de pe harta vieţii. Pentru că, la fel cum, de pildă, pixelii, de pe un ecran, deşi unii par neimportanţi doar pentru că nu reprezintă nimic pentru noi, conlucrează împreună pentru a ne face evident un mesaj, sau o imagine, la fel şi toate aceste stări de aparentă ignoranţă şi nimicnicie îşi au semnificaţia lor, bine stabilită în devenirea fiecăruia în parte.

Eu am învăţat să mă bucur de aceşti “timpi morţi”, pe care, în mod aparent, pun stăpânire plictiseala sau disperarea  sau tristeţea sau multe alte asemenea sentimente păcătoase. Pare paradoxal, ştiu, dar atunci când încetezi să te mai consideri o victimă a sorţii nefericite, ajungi să te simţi mult mai împlinit. Nu mai regret orele petrecute în faţa unor poze la care m-am mai uitat în trecut de mii de ori. Nici orele în care am reascultat muzica pe care am învăţat să mă îndrăgostesc. Nu mai resimt inutilitatea micilor dialoguri sau “small talk”-uri, de care cei cu pretenţii de filosofi se feresc ca de otravă. Nici nu îmi mai fac griji când dorm sau scriu nefiresc de mult, conştientă că astfel rup din timpul “repartizat” unor altfel de activităţi, mult mai “importante”. Ştiţi voi, clişeele acelea legate de carieră, şcoală sau familie. Poate că greşesc, dar cum sunt autodidactă, încă nu am descoperit formule care să mi se potrivească mai bine. Până şi gândul că îmi numesc, de fapt, “antiformulele” – formule de viaţă îmi este antipatic, dar într-o lume programabilă şi atât de îngrozitor de previzibilă, cum aş putea să îmi explic nimicurile altfel decât prin cuvinte lipsite de înţeles?…

*Mihaela Iancu şi Cristina Bazavan.

Emoţii


October 27th, 2010

Dintr-un fel de teamă exagerată de a nu mai cădea în banalitate, de a nu da naştere unor supoziţii retorice sau unor maxime tembele, am stat departe de propriile mele gânduri şi de impulsul de a le aşterne pe hârtie, chiar dacă am recunoscut în repetate rânduri că scrisul îmi este terapie, îmi este leagăn, îmi este dor. M-am lăsat să mă infectez cu dorinţa de a mă exprima frumos, de a mă cuceri pe mine însămi cu propria capacitate de a mă surprinde, deşi acum, regăsindu-mă în faţa rândurilor încă nescrise ce sunt pe cale de a se revărsa dintr-un preaplin de emoţie bolnăvicioasă şi de aşteptare curioasă, mă simt un pic nepotrivită în propriul peisaj. Mă simt stângace şi la fel de nepregătită de a da o formă ideilor şi frământărilor mele interioare, cât şi de a reproduce într-o manieră personală întâmplări şi emoţii culese recent şi îmbrăcate într-un entuziasm cât se poate de autentic.

Îmi voi mai permite un răgaz de o zi, după care voi începe să-mi fac cu adevărat griji pentru mine. Mă simt dubios de lipsită de inspiraţie şi am impresia că şi de voinţă. Între mine şi sufletul meu ascuns şi speriat se aşterne o noapte, o noapte luminoasă pe care o presimt ironic de neliniştită şi de agitată. “Parcă aş avea parţial”. Exact, poezia premergătoare propriei întreceri cu mine însămi.

Women on Web


October 5th, 2010

WOW nu mai reprezintă, de data aceasta, celebrul World Of Warcraft, ci un eveniment menit să atragă atenţia asupra fetelor şi femeilor care contribuie la dezvoltarea comunităţii online. Deşi mi se pare un pic aberantă separarea pe sexe a utilizatorilor activi de internet, acum, când se presupune că femeia a devenit egală complementarului său masculin, cu toate divergenţele şi dicriminările care încă mai au loc la nivelul celor două “tabere”, curiozitatea mi s-a activat încă de când am primit invitaţia pe email.

Ce aştept de la acest eveniment? Subiectele de discuţie sunt destul de previzibile, probabil cei invitaţi să ţină speech-uri vor vorbi despre diverse proiecte implementate sau promovate în online de către femei. Va fi un bun prilej de a-mi reînnoi doza de optimism şi de ambiţie de care am atâta nevoie în perioada imediat următoare, dar mai ales o ocazie unică de a întâlni personaje interesante cu care să intru în legătură şi de la care să mă inspir, poate, pe viitor.

Nu menţionez participarea la WOW doar din considerente publicitare, pentru că da, am fost rugată să popularizez acest eveniment, ci pentru că şi eu cred că lumea încă mai are nevoie de impulsuri, de o bună colaborare, de implicare şi de modele pentru a schimba ceva în bine atât în plan personal, cât şi la nivelul comunităţii în care trăim. De aceea, ţin să mulţumesc organizatorilor, iniţiatorului şi tuturor celor care vor fi prezenţi în sală pe 14 octombrie. Ne vedem acolo!

Cu 10 ani în urmă


October 5th, 2010


Pasărea Colibri – Lanţul coliviilor

Am învăţat că cel mai uşor şi mai agreabil într-o discuţie sau într-o prezentare este să treci direct la subiect, dar atunci când subiectul sunt amintirile tale, se poate spune că mai degrabă ele te stăpânesc pe tine, şi nu invers. Prin urmare, şi amintirile mele sunt mincinoase, ca ale tuturor, dar parcă mai vagi şi mai misterioase decât acum nu le-am simţit niciodată.

Din punct de vedere social, în urmă cu zece ani începeam să mă izolez, din vanitate sau doar ca răspuns al invidiei şi purtării ostile faţă de mine pe care le aveau colegii mei de clasă. Cred că pe atunci am avut de-a face cu primele forme de contemplare şi de meditaţie. Şi tot atunci am prins gustul lecturii. Doamna de română, care avea drag de mine, mă invita adesea pe la ea acasă, pentru a-mi alege cărţi din vasta ei bibliotecă. Nu îmi mai aduc aminte, însă, din titlurile împrumutate, decât de volumele Cireşarilor, pe care le-am citit pe nerăsuflate, în mai puţin de o lună. Şi de Tarzan, da.
Pe vremea aceea ascultam Taxi, Holograf şi Iris, iar uneori melodii folk ale celor de la Pasărea Colibri, în genere – tot ceea ce era difuzat de programele naţionale de televiziune sau radio, atât de rar. Tot atunci, urmăream punctual şi cu interes Sunset Beach şi Sailor Moon. Manifestam atât de multă pasiune faţă de acest din urmă serial, încât nu am reuşit să renunţ la el atunci când ni s-a stricat televizorul şi a trebuit să supravieţuim fără câteva luni de zile. Aşa se face că în fiecare zi, la ora cunoscută, eram prezentă la magazinul de la bloc, unde fata care vindea acolo se bucura de acest privilegiu, de a sparge seminţe cu un rost. Mi-era ruşine, într-un fel, să stau oarecum pe capul ei, fie şi numai pentru jumătate de oră, poate de aceea nu comunicam prea mult, oricum se pare că eram total acaparată de personajele mele. La sfârşit de săptămână, nu pierdeam aproape niciodată Teleenciclopedia, datorită căreia am avut o perioadă viziuni despre sfârşitul lumii. Ah, şi Surprize Surprize.

Colecţionam, în timpul meu liber, versuri de melodii şi articole mai interesante despre animale sau călătorii, pe care le găseam prin revistele mamei. Îmi plăcea să merg cu tata la pădure, la adunat paie de pe câmp şi să arunc porumbul în porumbar. Nu mă visam iubind vreun băiat, poate şi datorită unei privelişti groteşti de care am avut parte tot prin acea perioadă: nişte băieţi glumeţi cum fugăreau o fetişcană (care din întâmplare avea să îmi devină nu peste mult timp cumnată) prin curtea şcolii, pentru a o apuca de sânii nefiresc de mari pentru vârsta ei. Eram o solitară, îmi plăcea să îi ascult pe cei mari vorbind şi să cred că sunt la fel de indiferentă faţă de invidii, ca şi faţă de admiraţii, deşi adesea plângeam noaptea înainte de culcare, gândindu-mă la un fel de răzbunare şi silindu-mă să fiu cât mai silenţioasă în suspinele mele, ca să nu afle nimeni despre acest păcat…

Next »