Lumi Cris February 9th, 2010
“Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.” (Mircea Cărtărescu, REM)
Am avut parte, în seara aceasta, de un dialog care mi-a deschis ochii asupra unor aspecte la care nu atât mă gândeam, cât le simţeam de mult timp zbătându-se în mine, numai că nu găseam cuvintele potrivite pentru a le da o formă, pentru a le conştientiza. Este vorba, în primul rând, despre apropierea dintre oameni, sau mai bine zis, de motivele care îi ţin izolaţi unii de alţii. De cele mai multe ori, relaţiile interumane, acelea care ajung să capete o formă mai complexă decât un simplu bună ziua spus zilnic vânzătorului de pâine, de pildă, nu se întemeiază decât în baza unui profit, în funcţie de nevoile personale pe care ne aşteptăm să ni le satisfacă ceilalţi. În acest temei, oamenii tind să îşi formeze idealuri atât de greu de atins încât marea majoritate dintre ei ajung, într-un final, să rămână tot singuri. Pentru că fiecare om în parte îşi doreşte să fie înconjurat doar de oameni puternici, doar de oameni siguri pe ei, doar de oameni inteligenţi şi care ştiu ce vor de la viaţă. Acest ideal însă nu există. Nu există om care, în felul său, să nu fie slab, să nu aibă şi el călcâiul său de Ahile care, de altfel, cu cât e mai ascuns, cu atât e mai periculos… Există doar oameni care pot fi mai persuasivi decât alţii. Şi care, la rândul lor, caută să se apropie de cei care sunt mai persuasivi decât ei. În felul acesta se creează un lanţ al slăbiciunilor care duce la neputinţa de apropiere, în care oricine e vânat de cineva, vânează la rândul său pe altcineva, iar cercul rămâne deschis la nesfârşit…
Culmea e că oamenilor le este foarte uşor să interacţioneze de la distanţă, să îşi calculeze în tăcere paşii, să cântărească cuvintele dincolo de un ecran, când vine vorba însă să privească unul în ochii celuilalt, să îşi adulmece unul altuia glasul, se tem şi se pierd în detalii nesemnificative. Cel mai mare defect al meu, pe care observ că mi-e din ce în ce mai greu să-l corectez pe măsură ce fac cunoştinţă cu din ce în ce mai multe persoane, este acela că întrerup oamenii. Le întrerup ideile, le întrerup frazele, le întrerup, de fapt, entuziasmul. E un început cât se poate de nepotrivit al unei relaţii care se vrea solidă, de durată, bazată pe încredere şi ataşament. Poate că totul mi se trage de la faptul că, scriind atât de mult despre întâmplări şi sentimente într-un fel sau altul semnificative pentru mine, însă în mod firesc fără prea mare însemnătate pentru cineva din afară, am impresia despre mine însămi că nu exist. Atunci simt nevoia la apropierea ca din greşeală de cineva să îmi justific existenţa, să îmi luminez trecutul mai mult decât prezentul, să îi retez celuilalt orice posibilitate de a-şi dori să mă cunoască şi să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce am fost. Pentru că nu atât trecutul te caracterizează, cât prezentul, cât felul tău de a apărea sub formă de om în faţa altui om.
Prin ce se caracterizează însă acest fel de a fi om în faţa altui om? E o întrebare abstractă la care singurul răspuns viabil ar fi unul la fel de abstract, mă gândesc însă că cel mai important lucru este, la un moment dat, să ştii să asculţi. Însă până şi pentru acest lucru ai nevoie de exerciţiu. Iar dacă nimeni nu pare să mai ştie poveşti, dacă nimeni nu mai ştie să spună poveşti, cum să nu fii tentat să le repovesteşti la nesfârşit pe cele pe care le ştii deja, doar pentru a umple un gol sau o tăcere pe care te-ai obişnuit să o alungi prin clişee?…
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. (Antoine de Saint-Exupéry)
“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme Camelia.
