După ce am căzut de acord că e musai să mai ieșim din casă, dar mai ales, să ne plimbăm… în depărtări!, am hotărât să vizităm Clujul. Asta se va întâmpla între 2 și 5 ianuarie, adică în mai puțin de o lună de acum înainte. Sunt foarte entuziasmată! Am auzit numai lucruri faine despre acest oraș, și sunt convinsă că vom avea parte de niște zile minunate, mai ales dacă va fi și zăpadă!
Vom sta în pensiunea Deja Vu care, pe lângă faptul că pe dinafară ai zice că e căsuța de turtă dulce din Hansel și Grettel, pare o locație perfectă și ca amplasament, dar și condiții, așadar ne începem aventura sub semne de bun augur! Nu știu încă ce vom vizita în Cluj, am de gând să îmi fac, după modelul călătoriei din Londra, un itinerariu orientativ care să includă cât mai multe obiective, iar ca ajutor pentru acest lucru am găsit destule articole foarte utile. Totuși, pe listă figurează deja Gradina Botanică și salina de la Turda.
Să nu credeți că am uitat de voi, prietenii mei virtuali din zona Clujului! Sunt, și suntem, împreună cu prietenul meu, deschiși spre întrevederi, așa că aștept propuneri din partea voastră, dacă vreți să ne întâlnim să povestim sau poate să ne fiți ghizi spre un loc nemaiștiut de nimeni. Pe lângă faptul că sunt unele persoane pe care chiar îmi doresc să le cunosc și în realitate, iar un astfel de prilej ar fi păcat de neglijat în acest sens…
Mi-am adus aminte zilele astea de ceva ce ne-a învățat mama când eram mici, în apropiere de sărbători, și de care aproape că uitasem: să facem pitici din mere și nuci. Așa că astăzi m-am pus pe treabă. Cred că cel mai mult mi-a luat să le fac mustățile. Aveam de gând să îi împart pe la serviciu, dar mi-am dat seama că, într-un final, s-ar putea să rămân dezamăgită de reacția unora dintre colegii mei, care și așa majoritatea sunt mult prea în vârstă pentru a se putea abține de la a ironiza pornirile și felul copilăresc de a fi a celor mai noi și mai tineri. Totuşi, cu siguranţă i-am făcut poftă de pitici unui nene din metrou, care m-a urmărit cu interes cum pictam nuci puse pe scobitori în timp ce mă îndreptam spre facultate, încercând să economisesc timp. După ce şi-a făcut curaj şi mi-a pus tot felul de întrebări, mi-a declarat solemn că diseară va face şi el acelaşi lucru la el acasă.
Câțiva dintre pitici însă și-au găsit deja destinatarul. Ceilalți încă așteaptă să fie, într-o bună zi, molfăiți de cineva. Până atunci, vor sta cuminți și vor veghea atenți la visul meu melancolic despre o copilărie plină de fantezie și parfum de mere, iarna…
Desi a fost ziua copilului, lucru de care a tinut un prieten sa-mi reaminteasca inca de la prima ora a diminetii (inca dormeam pe atunci), nu prea m-am simtit ca un copil. Am incercat sa las grijile deoparte, dar cred ca nu m-au lasat ele pe mine, asa se face ca pe la orele 15.30 exclamam mirata “cat de tarziu s-a facuttt!!!” “cum, tarziu? e devreme!” “nu, e tarziu, mai am atatea de facuttt!!”. Si chiar nu am mai apucat sa fac foarte multe, dupa ce am dat de cap unui sniper, lovind tinta chiar pe punctuletul rosu. Am reusit insa sa gatesc, ceva ce pana acum nu s-a dovedit prea eficient decat in cazuri de urgenta, cum ar fi departarea de casa si de cantina, si mi-a reusit o ciorbita de fasole atat de buna, incat am mancat vreo doua portii fara sa-mi dau seama ca ii lipseste un ingredient foarte important – verdeata. Mai pe seara, multumita mamei care a vrut sa-mi ureze si ea cate ceva, pentru ca sunt, macar, copilul ei, mi-am dat seama ca maine este Inaltarea si ca imi doream sa inrosesc niste oua cu aceasta ocazie, asa ca am mai bifat un lucru multumitor pe lista – initial erau 7, dar inainte sa apuce sedinta foto, au fost divizate de colega mea pofticioasa Flori :)
Si pentru ca toata casa doarme, dar si pentru ca ciocolata primita in dar in seara asta mi s-a cam terminat, cred ca o sa ma retrag si eu linistita, renuntand sa ma mai intreb cand am devenit atat de simpla in ganduri si in fapte si daca asta este un lucru bun sau e un lucru rau… Dar nu inainte de a impartasi cu voi o poveste despre o zana mica:
Simt deseori nevoia să mă justific, în condiţiile în care de tot atâtea ori nici eu nu îmi prea dau seama ce se întâmplă cu mine. De pildă, de ce am ignorat atâta timp scrisul?! Cred că răspunsul stă, de fapt, în însuşi felul uman de a fi – suntem superficiali, plafonaţi, plictisiţi, maniaci. Dar în acelaşi timp, suntem într-o continuă căutare.
Pe de o parte, mult timp am crezut că este vorba doar despre egoismul meu, despre dorinţa de a-mi trăi fericirea în tăcere, de teamă ca nu cumva, împărtăşind-o şi altora, să se estompeze, să se risipească şi să o pierd. Pe de altă parte, mi-a fost frică să-mi aştern gândurile pe hârtie în momente de tensiune, de haos sau de nesiguranţă. M-aş fi întors la vechile lamentări. Dar, dacă ar fi să găsesc o explicaţie, aş spune că scrisul, la fel ca orice altă activitate, este consumator de energie. Energie pe care în ultima perioadă am ales să o direcţionez înspre iubire. Iubire = dăruire. Iubire = corectarea propriului fel de a fi. Iubire = mai multă atenţie. Iubire = frumos.
Desigur, niciodată nu am reuşit să urmez un drum perfect drept, de multe ori am călcat pe alături, m-am dezechilibrat, mi-am pierdut răbdarea, m-am regăsit, dar nu pe deplin. Nu am ajuns niciodată la capăt, ba mai mult, aş putea să afirm că fiecare zi este un nou început, atâta timp cât îmi doresc să trăiesc, şi îmi doresc să trăiesc bine. Am încercat să îmi dau seama ce îmi lipseşte, chiar şi în condiţiile în care aş putea să afirm că am aproape tot ce îmi doresc. Şi am ajuns la concluzia că uneori este important să ai puterea să te desprinzi/detaşezi un pic de ceea ce ţi se întâmplă şi să te priveşti pe tine însuţi obiectiv, ca într-o oglindă. Aşa mi-am adus aminte că îmi plăcea să scriu, cândva. Că petreceam ore întregi, uneori, scriind, chiar dacă nu era vorba decât despre mine însămi şi propriile mele dezamăgiri. Credeam că scrisul este terapia mea, că blogul este singurul loc în care pot fi sinceră cu mine însămi, că astfel, mă descarc de poverile sufleteşti şi fac pace cu mine şi cu lumea. De fapt, însă, scrisul este o parte din mine. Mereu a fost. Şi nici măcar nu am abandonat vreodată scrisul, doar am lăsat această impresie, pentru că diferenţa constă în direcţie, în numărul de persoane care au avut acces la gândurile mele în diferite momente din viaţa mea.
Imaginaţia se supune aceloraşi criterii – atâta timp cât mă va preocupa, voi avea imaginaţie, voi avea inspiraţie, voi avea de toate. Voinţă să fie, deci. Şi lumea poate fi mai bună (deja extrapolez peste posibilităţile mele :P ). În fine, aţi înţeles mesajul – m-am întors! Cu poveşti englezeşti :)
Prizonieră între două stări de spirit contrare, priveşte cu neîncredere la fulgii ce se aştern liniştiţi pe pervaz, purtând în albul lor strălucitor veste de pace şi sărbătoare. Îi este teamă să se întoarcă, ar vrea şi nu ar vrea să mai rămână, ar vrea, măcar, să poată reveni mai devreme aici, unde se simte, cel puţin, mai confortabil din punct de vedere sufletesc. De acasă o leagă legea sângelui, de lume legea sentimentului. Prin întunericul de afară dansează deja vesele luminile din instalaţiile de Crăciun, ca nişte clipociri de amintiri răzleţe şi dureroase.
Încearcă să îşi aducă aminte de vremurile în care casa în care a crescut semăna mai mult cu o casă şi mai puţin cu un hotel ostil şi aglomerat. Încearcă să îşi amintească de zilele în care, ignorând înfăţişarea mediatizată a lui Moş Crăciun, îşi închipuia că acesta este un spirit dumnezeiesc cu puteri supranaturale, căruia un an întreg de năzbâtii îi era destul de indiferent, având în vedere că accepta să primească scrisori doar în seara de Ajun. Îi scria neliniştită şi puţin îndoielnică, şi totuşi nu îşi punea prea multe întrebări cu privire la modalitatea în care Moşul reuşea să găsească scrisoarea legată frumos cu fundă, aşezată cu grijă lângă fereastră, în spatele pomului împodobit, păzită pe ascuns până târziu în noapte şi totuşi, declarată dispărută a doua zi.
Probabil avea o imaginaţie prea bogată pe atunci, îşi închipuia cum cadourile mult dorite se materializau din neant, trecând mai întâi printr-un nor de sclipici, exact la fel cum uneori mai vedea pe la televizor, prin filmele pentru copii. Cu toate acestea, niciodată nu a primit ce a cerut. Adevărul e că nici nu se aştepta vreodată să primească exact ceea ce cerea, şi totuşi nimeni nu s-a obosit să îi explice de ce se întâmpla acest lucru, era nevoită să înghită an de an scuza legată de memoria scurtă a Moşului lunatic sau timpul şi mai scurt avut la dispoziţie de către acesta pentru a face rost de cadourile tuturor copiilor, de parcă în restul anului boşorogul ăsta era un fel de urs care hiberna fără să audă, fără să vadă, fără să se gândească deloc la copiii săraci pe care avea să îi dezamăgească prin propria sărăcie. Până şi rostul scrisorilor îi devenise confuz, dar continua să-i scrie, în fiecare an, şi poate tocmai de aceea, atunci când grijile premature se infiltrară pe nesimţite şi neştiute în copilăria ei, a crezut de cuviinţă că ar fi cazul să devină mai spirituală, să îi ceară Moşului în haine presupus roşii mai multă linişte, mai multă pace, cu mai puţine necazuri, certuri şi neîncrederi.
Nu avea să primească, însă, decât o şi mai mare dezamăgire, odată cu surprinderea adevăratului destinatar al scrisorilor infantile în persoana mamei ei care, probabil obosită, gândindu-se că exista o posibilitate foarte mare ca a doua zi să se trezească în urma copiilor, s-a gândit să scape de o grijă, şi a deschis, pe jumătate somnoroasă, pe jumătate mândră de inocenţa fetei, scrisoarea cu pricina pregătită pentru acea seară. Scrisese o poezie, o poezie lungă, simplă şi naivă. „De ce-mi citeşti scrisoarea?” a întrebat cu glas supărat fetiţa ieşind de după perdea, „e confidenţială, e pentru Moşul, tu nu vezi ce scrie pe ea?!”. Intrigată, i-a smuls-o din mână mamei şi a aranjat-o, sub privirile dezamăgite şi nu prea înţelepte ale acesteia, din nou pe pervaz. A doua zi avea să o găsească din nou acolo, dureros de neatinsă, de nedorită, de intactă. A desfăcut-o cu mâini tremurânde, nu vroia să înceteze să mai creadă în Moş Crăciun, dacă fusese doar o coincidenţă şi mama s-a întâmplat să vrea să îi citească corespondenţa chiar în acea seară când Moşul fusese prea ocupat să mai ajungă să îi preia scrisoarea?! A rupt foaia în bucăţele cât mai mici, pe care le-a azvârlit ciudat de senină în sobă. Nu i-a mai scris Moşului niciodată, de atunci.
În dimineaţa aceea s-a transformat într-un robot. Un robot fără sentimente ce avea să îi înveţe la rândul său, pe copii săi, despre Dumnezeu şi despre Moş Crăciun. Care avea să şterpelească, la rândul său, în noaptea de Ajun, scrisorile copiilor de pe pervaz, înlocuindu-le cu cadouri, ignorând corespondenţa acestora cu dorinţele micuţilor. Chiar aşa va fi? Deocamdată e iarnă, e frig, şi se apropie vacanţa. Poate n-ar fi o idee rea să îi scrie din nou Moşului imponderabil şi anul acesta, chiar dacă rândurile lipsite de cuprins şi de dorinţe nu vor fi devorate decât de flăcările lemnului de nuc…
Pentru că mi-am promis să nu ratez nici o provocare a Cărţii cu păcate, această istorisire va fi inclusă, sper, în rândul poveştilor de Crăciun adunate de Răzvan pe blogul lui.
A fi îndrăgostit e un adevărat paradox. Simţi nevoia de a dărui persoanei iubite tot ce e mai bun, simţi nevoia de a te dărui cu totul, de a smulge din tine însuţi, doar pentru a te simţi întreg, ştiind că ea poartă cu sine o parte din tine. Şi totuşi, amintirea gesturilor atât de asemănătoare pe care le-ai mai făcut şi înainte, pentru persoane despre care brusc îţi dai seama cât de puţin au valorat în comparaţie cu ceea ce ai acum, în momentul prezent, îţi transformă entuziasmul, îl minimizează şi îl face să se simtă vinovat. Ai vrea ca fiecare clipă petrecută alături de cel pe care îl iubeşti să fie unică, să nu se asemene nici uneia din cele trăite până acum. Şi totuşi, similitudinile te frapează, te întâmpină cu un zâmbet vulgar, făcându-te să te întrebi dacă nu cumva greşeşti încrezându-te atât de mult în prezent şi chiar în viitor. Pe vremuri, te bucurai dăruind o floare. Te bucurai scriind o poezie, oricât de puerilă. Te simţeai important născocind declaraţii de dragoste cât mai originale, iar râsul celuilalt, chiar şi batjocoritor, te însufleţea în chip mincinos. Mai târziu, în clipele de singurătate, te consolai considerând clişee orice gânduri optimiste. Te simţeai detaşat şi rece, ca o piatră. Nu credeai că îţi vei mai aminti ce înseamnă să iubeşti vreodată. Plăcerea era doar o amintire a ceva nedemn şi nefiresc, lumea asta nu e făcută pentru a fi fericit, ci pentru a învăţa să zâmbeşti rece.
Pe neaşteptate, însă, ai descoperit că îţi însuşiseşi greşit toate aceste definiţii. Plăcerea, fericirea, iubirea, bucuria – toate ţi se redefinesc, trăirea capătă noi dimensiuni, noi înţelesuri. Atunci de ce simţi, totuşi, acea repulsie intrinsecă faţă de tot ce a fost şi ar putea fi cu mult mai frumos? De ce îţi este greu să reiei anumite scene, anumite gesturi, anumite activităţi? De ce teama de a ajunge cu toate acestea la un alt nivel este atât de dureroasă, când totul ar trebui să fie luminos şi perfect? De ce simţi nevoia comparaţiilor, de ce nu te poţi încă debarasa de trecut, de ce nu poţi avea încredere că poţi călca cu paşi noi pe urme vechi fără să te scufunzi? La urma urmei, cel mai important lucru este că există deja cărarea, că spinii au fost îndepărtaţi, că mireasma încă nu a dispărut, ba mai mult, abia acum e sesizabilă, e autentică şi nepieritoare.
Poate că vorba Ecleziastului, până la urmă, nu e chiar întâmplătoare şi lipsită de sens, „nimic nou sub soare” nu mai poate fi, iubirea şi ura au existat dintotdeauna, la fel ca şi teama şi ridicolul şi repetiţia şi începutul şi sfârşitul. Dar la fel şi veşnicia. Ce-ar fi atunci să deschizi ochii şi să îţi permiţi să visezi cu ei aşa, deschişi?…
Închipuiţi-vă un întreg amalgam de atribute masculine – umor, ironie şi chiar misoginism – transpuse în expresii feminine. De altfel, încă din primele minute ale spectacolului am avut impresia că am în faţa mea un Mr. Bean de genul feminin şi tocmai de aceea cu mult mai fascinant, mai amuzant şi mai boem, dar în acelaşi timp atât de departe de ridicol. Asta pentru că tema piesei interpretată cu atâta măiestrie, expresie şi, aş putea să adaug, o extrem de mare dedicare, aducea în prim plan clişeele lumii contemporane cu privire la felul în care ar trebui trăită viaţa, din perspectiva părinţilor exagerat de protectori cu odraslele lor. Am reţinut distrată chiar şi câteva expresii ce amintesc de atitudinile extreme cărora suntem uneori nevoiţi să facem faţă, dintre care cea mai memorabilă este de departe “si muore” (vei muri!). Sau, şi mai rău, “vei face copii!” :)
Maria Cassi, actriţa descrisă de presa internaţională drept “un clovn fără nas roşu”, realizează un spectacol de excepţie, captivant şi direct, şi chiar dacă interpretarea are loc cea mai mare parte în italiană, totul este foarte uşor de înţeles. Semi-autobiografică, piesa reprezintă o abordare ironică a unei călătorii de maturizare, de descoperire a propriului eu şi împlinire a propriilor dorinţe, nu fără dificultatea depăşirii aşteptărilor celor din jur – în speţă, ale societăţii.
Regizorul acestui show, Peter Schneider, este încă şi mai deosebit, impresie dobândită probabil ca urmare a asistării, înainte de spectacol, la proiecţia unui documentar despre animaţiile Disney din perioada 1984-1994, – Waking sleeping beauty – film ce aduce în prim plan munca şi atmosfera din spatele realizării unei producţii de film animat, dar şi viaţa personală a animatorilor.
Atât spectacolul, cât şi filmul, merită văzute, merită apreciate şi aplaudate pentru simplul fapt că ne pot face viaţa un pic mai frumoasă pentru câteva momente. Dintotdeauna oamenii au ştiut să facă haz de necaz, însă dincolo de abordarea nonconformistă a Mariei Cassi în interpretarea ei, există un mesaj mult mai profund, ce ne invită să ne trăim viaţa frumos, liber şi eliberaţi de constrângeri, mai ales de ordin spiritual. Cât despre desene, un lucru e sigur – niciodată nu mă voi sătura de universul Disney… şi nu numai!
Ca şi cum ar fi presimţit ceva, de mai bine de o lună latura mea sensibilo-creatoare s-a lăsat pe tânjală. Şi cunosc perfect cauza, pentru că am mai avut de a face cu aşa ceva. În alt context, alt peisaj, alte personaje, alte sentimente, dar uite, tot în zona emoţiilor ajungem. Adevărul este că atunci când suntem fericiţi, devenim, într-un fel, egoişti. Fie ne considerăm prea ocupaţi pentru a mai acorda atenţie şi altor lucruri în afară de propriul obiect al fericirii, fie pur şi simplu avem impresia că încercarea de a da glas gândurilor se poate transforma într-o demitizare a ceva ce este frumos prin el însuşi, gâtuiţi de teama că daca ar fi transpus în cuvinte s-ar transforma în ceva artificial. Apoi, mi-e din ce în ce mai greu să gândesc în afara sentimentelor, am impresia că tot ce aş putea împărtăşi celorlalţi, evenimente, impresii, opinii, sunt filtrate de ceea ce simt în interior în ultima vreme, că indiferent despre ce subiect aş vorbi, l-aş înfăşura în fâşii de suflet, în cearşafuri de afecţiune, ceea ce poate ar putea părea ridicol şi amuzant. Şi nu că asta ar fi un lucru rău, dar ţin la imaginea mea de fată serioasă şi cu înclinaţie spre tragic.
Le admir din punctul acesta de vedere, al creativităţii, pe Katie şi pe Aproape Alb, două fete minunate care nu se mai plictisesc să vorbească despre iubire şi despre lucrurile frumoase care le umplu viaţa, de parcă s-ar fi născut pentru a practica meseria de “fericite”. :) Personal, însă, aş zice că e şi ceva doză de pericol în toată această “afacere” cu sentimente, drept pentru care vă recomand din proprie experienţă să nu umblaţi niciodată cu lucruri de valoare asupra voastră în astfel de perioade, de maximă intensitate a trărilor!!!
Nu îmi doresc să le imit sau măcar să le semăn acestor fete, însă, pentru că simt că ar fi păcat ca unele lucruri să se piardă din cauza euforiei mele copilăreşti şi frivole, îmi impun mie însămi să fac eforturi în vederea remedierii frecvenţei de publicare pe acest blog. De când cu toamna asta încântătoare, parcă şi lumea s-a făcut mai frumoasă, şi sunt atâtea lucruri despre care aş vrea să vă vorbesc, despre care merită să vorbesc, atâtea locuri şi atâţia oameni pentru care epitetul “frumos” deja e prea mic pentru a le cuprinde întreaga minunăţie. Şi oricum, cu toţii ştiţi că scriu în primul rând pentru mine, pentru propria posteritate, într-un fel m-aş fi putut lipsi de tot acest discurs justificativ, însă îmi place să îmi pregătesc atmosfera, să şterg praful şi să aerisesc într-o cameră în care n-am mai intrat de mult timp, şi pe care am de gând s-o luminez cu noi poveşti ale cărei martoră tăcută va fi…
Priviţi-o ca pe o insistenţă frivolă, ca pe o încăpăţânare tâmpă sau ca pe o dovadă de prostie inocentă, nu voi contesta adevărul că dreptul oricui de a spune orice este un pic absurd, însă, în calitate de suflet de om, cu toate implicaţiile pozitive şi negative pe care acest apelativ le presupune, mă voi descărca în mod public de superficialităţile mele meschine, cu riscul de a realiza un pleonasm.
Aprobarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex nu m-a preocupat niciodată în mod deosebit, mi-a fost la fel de indiferentă chiar ca şi prognoza meteo în SUA, deşi am resimţit în câteva rânduri o anumită repulsie subtilă faţă de manifestările ostentative ale acestei tendinţe “moderne”. Cum ar fi de pildă cazul filmului “A single man”, pe care iniţial l-am considerat libidinos şi lasciv, dar care, de fapt, nu prezenta mai mult decât latura sensibilă a unui om, nu punea accent decât pe extraordinara sa capacitate de a simţi o afecţiune indubitabilă faţă de o singură persoană, căreia să-i rămână fidelă şi dincolo de moarte.
Discursul următor, menit a fi persuasiv şi sensibilizator dar care, în mod ironic, şi-a atras atât de multe reacţii negative manifestate prin comentarii şi dislike-uri, în cazul înregistrării publicate pe youtube, e incontestabil plin de patimă, de regret, de sinceritate şi poate de un pic de speranţă. Eu îl văd însă un pic exagerat, pe alocuri. De acord, e absurd să ai vreun sentiment, pozitiv sau negativ, faţă de persoane pe care nu le cunoşti. “What is this to you?” prin însăşi formularea sa, mi se pare însă că invită la indiferenţă. Nu m-a preocupat niciodată “societatea” ca noţiune, fictivă sau reală, dar atâta timp cât ea este cea care creează etichete, reguli şi mă obligă să mă aliniez unor standarde care nu mi se potrivesc poate prea bine, ameninţându-mă cu respingerea, în caz contrar, e corect să mai arunc din când în când un ochi şi în ograda vecinului, oricât de nereligios ar fi acest gest. Pentru că omul e născut invidios şi meschin. Şi nu vorbesc aici neapărat despre dezaprobare sau, mai grav, ură sau homofobie. Ci pur şi simplu de un anumit disconfort mental şi sufletesc pe care ţi-l poate da nu ideea în sine, ci manifestarea ei carnală. Pentru că, la urma urmei, despre asta este vorba – căsătoria nu este altceva decât consfinţirea unei relaţii carnale, nu neapărat sufleteşti.
Să admitem însă că această lege ar fi legalizată. În ce s-ar transforma peisajul comun, vă întreb?! Pe vremuri, dragostea era personală, intimă, ascunsă, manifestată în mod public prin cel mult priviri fugare aruncate în grabă persoanei iubite. Era ceva ce aşteptai cu sufletul la gură, la adăpostul tainic al câtorva pereţi. Odată cu “emanciparea” oamenii şi-au luat şi nasul la purtare, ca nişte copiii cărora le cumperi din ce în ce mai multe jucării până se satură de ele şi încep să caute să se joace prin “iarbă”. Iubirile se manifestă ostentativ, pe stradă, în parcuri, în instituţii, de online nu mai vorbesc, ce va fi atunci când, pretextând egalitatea în drepturi, cupluri de acelaşi sex îşi vor rezerva şi dreptul de a-şi manifesta iubirea şi pasiunea ca toţi ceilalţi, în acelaşi fel, în acelaşi mod public? Probabil ăsta e singurul aspect care, de fapt, indispune, şi anume de a tolera gesturi ce depăşesc limita intimului acceptat până în prezent în spaţiile publice, deşi din punct de vedere social suntem deja obligaţi să tolerăm multe alte porcării poate mult mai grave. Însă totul porneşte, la urma urmei, tot de la ignoranţa noastră, sunt convinsă că la un moment dat, sub acelaşi pretext al progresului şi al umanităţii, se va câştiga şi această luptă, ca toate celelalte, oamenii se vor obişnui din nou unii cu alţii, îşi vor redefini valorile şi limitele de toleranţă, însă nu ştiu în ce măsură lumea va deveni, astfel, mai bună, şi dacă asta e o condiţie esenţială pentru ca acest lucru să se întâmple.
Pornisem iniţial, în argumentarea mea – pe care o recunosc ca fiind superficială şi teribil de ignorantă, pentru simplul fapt că nu urmăresc să demonstrez nimic, ci doar să-mi exprim o oarecare tristeţe personală legată de direcţia spre care ne îndreptăm ca şi umanitate – de la contrastul cu religia, dar mi-am dat seama între timp că religia nu are nimic de-a face cu asta, ci propria noastră conştiinţă. Discursul are şi părţile lui frumoase, majoritatea, care susţin anumite statistici evidenţiate, însă mă voi opri la una singură. Şi anume la invitaţia de a “răspândi fericire”, invitaţie pe care o salut şi o susţin, oricât de utopică pare. E greu să fii fericit, dar nu şi imposibil. Şi poate că, dacă am înceta să ne mai gândim la faptul că orice relaţie de pe pământul acesta are doar 50% şanse de reuşită, poate, mă gândesc eu, am fi un pic mai încrezători în forţele proprii şi am avea o idee despre scopul nostru în viaţă. Eu nu mă ghidez după statistici, nici după truisme sau clişee, ci după propriile trăiri şi instincte. Iar din confortul sufletesc culeg sentimentele.
Cel mai adesea inventăm şi suntem parte din experimente. Atâta vreme cât suntem incapabili să dăruim dezinteresat şi să primim cu sufletul deschis, ne inventăm reguli proprii după care ne ghidăm, mimând echilibrul. În goana noastră nebună spre regăsire trecem prin oameni fără să ne gândim că acest gest poate lăsa urme, participăm la dinamica universului fără ca măcar să ne dăm seama cât de importante sunt acţiunile noastre, fără să dăm importanţă detaliilor, fără să ne oprim şi să privim măcar o clipă în jurul nostru. Ne stabilim o ţintă iluzorie, despre care nu avem cum să ştim că nu o vom atinge niciodată şi în drum spre care adesea ne împiedicăm, de altfel, dar noi ne continuăm drumul pentru a ne descoperi, în cele din urmă, mai goi decât atunci când am plecat la drum, iremediabil trişti şi foarte aproape de sfârşitul călătoriei, pe care o abandonăm cu scârbă şi cu totul lipsiţi de voinţă pe ultima sută de metri, uitând că până şi ceasul al 12-lea poate schimba ceva. Pentru că descoperim că, de fapt, ne suntem inaccesibili unii altora, iar cine a zis că oamenii nu pot fi numiţi insule s-a înşelat amarnic.Citeşte tot articolul
