Psihologia psihologilor
Luminiţa August 4th, 2008
Lumea asta s-a transformat intr-un targ. Nu stiu daca de ieri, de acum o saptamana sau de un secol… poate ca a fost asa dintotdeauna… Ideea e ca ma simt dezgustata… Toata lumea vinde ceva. Nu mai gasesti pe nimeni care sa daruiasca ceva din inima, sa ofere neconditionat si cu zambetul pe buze. Toti asteapta ceva inapoi. Si numai daca te admira pentru o clipa (sau se prefac ca te admira), o fac numai in considerentul ca si tu ii vei admira odata pentru o clipa, sau de ce nu, pentru mai multe clipe? Pai e si normal, trebuie sa intorci orice favoare cu dobanda inapoi.
Ma gandeam la prietenii mei… Bine, la unii dintre ei. Unii imi mai sunt prieteni, altii mi-au fost prieteni pentru o perioada. Sau cel putin asa mi s-a parut. Daca stau bine sa ma gandesc, cum poti sa-i numesti prieteni pe aceia care te ajuta, si apoi iti scot ochii ca nu se gaseste nimic cu ce sa ii ajuti si tu, sau ca nu ii intelegi si pe ei cand isi revarsa mania provocata de Dumnezeu stie cine asupra bietului tau suflet, acuzandu-te pe tine de toate relele care li s-au intamplat?… Asculti si tu, rabzi pentru un timp, dar cat sa rezisti? Cand tu esti un suflet pasnic, linistit, n-ai spart niciodata nimic atunci cand te-ai maniat pur si simplu fiindca ti se pare inutila aceasta operatiune. Preferi meditatia, orele tarzii din noapte pentru a da apa la soricei, si lumina zilei care te incrunta pentru a-ti camufla fata trista…
Si unde vroiam sa ajung… Da, la psihologi. Dintotdeauna am avut impresia ca sunt niste oameni prefacuti, dar inca mai pastram o urma de indoiala in inima mea, asta pana am intalnit unul ADEVARAT! Cica! De fapt, ca mai toti medicii din ziua de azi, si asa-zisii psihologi nu sunt decat niste intrumente de imbolnavit, si nu de insanatosit. Una din primele fraze pe care mi le-a adresat fostul-viitor “consilier” personal al meu a fost: “Eu stiu cu ce se mananca viata mea, si ii pot ajuta si pe altii sa afle cu ce se mananca a lor!” Pe naiba! Dupa experienta de care am avut parte in acest domeniu atat de controversat al “consilierii”, pot sa afirm acum linistita ceea ce stiam dinainte, si anume: nu poti afla cu ce se mananca viata decat din proprie experienta, sa te arunci singur in prapastie si sa te ranesti, si nu sa astepti sa te impinga altul de la spate, pentru simplul motiv ca efectul va fi acelasi. Te va durea! Diferenta consta in faptul ca vei sti cauza durerii, vei sti ca tu esti de vina pentru fiecare neajuns si fiecare dezamagire, si nu vei trai cu impresia ca viata ti s-a schimbat intr-un test psihologic, la care mai putin conteaza raspunsul, cat timpul pe care ti-l acorzi pentru a raspunde…
Ce vand psihologii? Pai ce se cauta: fiecare isi doreste un prieten, isi doreste un suflet caruia sa i se confeseze, isi doreste un umar pe care sa planga, un amant spiritual, un alibi, un tainuitor… Iar cand totul in jur ti se pare atat de fals si de greu de obtinut, cel mai simplu este sa pleci la cumparaturi, nu? Punem pe lista si “un prieten”… sau doi (am auzit ca unele persoane au chiar mai multi consilieri, deci n-ar fi chiar atat de ciudat fenomenul). In categoria prietenilor de vanzare am putea include si preotii. Nu vreau sa intru in nici o polemica acum, vreau doar sa fac o observatie simpla: oare cati dintre parintii de astazi mai sunt veritabili? Cati te mai pot asculta si ajuta cu adevarat?… Tot dupa bani se invart si astia.
Revenind la psihologi si la psihologie… Ideea este ca poti ajunge la adevar, la adevarul propriu si personal, doar cunoscandu-te pe tine insuti: doar stim cu totii dictonul latin – Nosce te ipsum! Adevarat, uneori ai nevoie de putin ajutor din exterior, dar asta nu inseamna ca trebuie sa platesti pentru acel ajutor, pentru ca in contact cu banii totul se altereaza, iar ceea ce vei primi nu va mai fi ajutor, va fi boala… Iar cand vorbesc despre bani nu ma refer neaparat la bancnotele si la monezile alea cu care te duci tu la magazin sa-ti cumperi iaurt sau ciocolata, ci la orice iti poate lua celalalt sau ii poti oferi orbeste singur: atasare, sacrificiu, timp pretios care nu duce la nimic…
In concluzie, sa incercam sa-i evitam pe cei ce se vand, evitand astfel compromisurile, uitarea de sine si lucrurile care conteaza cu adevarat in viata: prietenia neconditionata, dragostea, si… noi! Nu, nu dam dovada de egoism daca ne dam voie sa traim pentru noi insine! Suntem doar… mai aproape de ceea ce ar trebui sa fie un om: o fiinta fericita, plina de viata si de iubire pentru tot ce o inconjoara!
- Into psychology
- Comments(6)
Nu ai găsit un psiholog bun, asta-i evident!
Eu cred în vocaţia asta de psiholog, cred cu tărie că există oameni capabili de analize puternice, care te pot ajuta cu adevărat în problemele pe care le ai, dar psihologul nu îţi ia problemele şi le rezolvă, îţi deschide ochii dacă eşti dispusă, evident, să îi ai deschişi. Nu poţi merge la un psiholog cu gandul că îţi faci un prieten, eşti un pacient pentru el, dar nici cu gândul că întreaga viaţă o să se schimbe; în schimb, poţi merge pregătită de o schimbare. Iar schimbarea vine întotdeauna din tine, dar cu ajutorul celorlalţi. Dacă eşti pregătită să auzi, nu doar să asculţi, vei creşte.
Cred că dacă ar fi să fiu privită doar ca un simplu pacient, nu mi-aş mai dori o întrevedere cu un consilier. Pacient înseamnă un om “defect”, care are nevoie de a fi reparat. Ori eu nu mă duc la un consilier în calitate de “ciob”, de “Humpty Dumpty”, oricum cioburile nu au nici o şansă de a redeveni întreg, ci în calitate de om cu probleme de funcţionare. Pentru că defectul nu stă neapărat în mine. Ci în felul în care mă raportez la viaţă şi la mediu. De aceea, am pretenţia de la un consilier de a fi mai mult decât un medic sau un filosof. Atunci, abia atunci va avea puterea de a produce o schimbare în mine, de a-mi reda “vederea” pierdută. Altfel, nu e şi el decât un alt om. Ca toţi ceilalţi de care te ciocneşti uneori fără rost în viaţă.
Din cate stiu eu, rolul psihologului nu e sa iti spuna ce sa faci, in niciun caz. Sau sa pretinda ca stie totul despre viata. Mai sunt si dinastia, dar asta e un concept fals..
Psihologul trebuie sa asculte. Este un necunoscut care isi face timp sa te asculte fara sa zica nimic. Caruia ii poti spune orice pentru ca stii ca este (si daca nu este, inseamna ca a facut scoala aia degeaba) impartial.
Nu ii poti considera prefacuti pentru ca nu le pasa. Asta e normal si necesar – sa nu se implice. Ar fi un haos daca le-ar pasa, de asta unii ii prefera in locul prietenilor. Nu judeca si nu ii afecteaza.
De fapt, esti doar tu cu tine acolo.
Iar treaba cu banii e normala in today’s society. You get your satisfaction, I get my money. Fair enough. E echitabil, zic eu.
Contactul meu cu psihologul, sau mai bine zis consilierul, de mai sus nu a fost unul tip medic-pacient, iar legătura noastră nu s-a născut în raport cu poziţia sa de om priceput “intr-ale vieţii”, şcolit în acest sens, ci a ajuns să fie aşa în timp. Şi da, vreau eu să cred că a fost vorba de ataşare, de interesare. Poate acest aspect a jucat un rol destul de important în redactarea concluziilor de mai sus, în care am pus destul de mult sentiment.
Şi totuşi, consider că un consilier adevărat ar trebui să-şi iubească munca. La fel ca orice alt profesionist în domeniul său de muncă. Asta nu înseamnă că ar trebui să se implice emoţional în problemele “pacienţilor” lui (pe care eu nu i-aş numi deloc pacienţi, ci doar oameni cu probleme), ci doar să facă ceea ce face (nu ştiu exact ce face sau ce ar trebui să facă un consilier) cu dăruire, cu căldură sufletească. Pentru că el nu îşi face timp să te asculte, ci te ascultă pentru că îl plăteşti să o facă. Ăsta este jobul lui.
Iar treaba cu banii este echitabilă atâta timp cât se respectă această cerinţă minimă precizată mai sus – plăcerea de a-şi îndeplini munca şi sarcinile la cea mai înaltă calitate posibilă.
Acum îmi dau seama că, de fapt, am făcut o greşeală vorbind în articol despre psihologi, când aceştia nu sunt neapărat cei care lucrează cu oamenii, ci mai degrabă cei care trag concluzii despre lucrul cu oamenii iar, uneori, scriu cărţi despre asta. Cei despre care vorbesc sunt de fapt, consilierii psihologici.
Mi-am adus aminte de un film în care era vorba despre un scriitor care, după ce a scris o carte extrem de proastă, pentru care a primit critici peste critici, a avut nevoie de un astfel de consilier. După aproximativ 3 ani de consiliere, timp în care tipul şi-a cheltuit aproape toţi banii şi s-a îngropat în datorii pentru a putea continua şedinţele, medicul a ajuns la concluzia că singurul lucru de care avea nevoie fidelul lui pacient era… un câine. Fair enough, nu?
Draguta ultima parte dar stii cum e, filmele.. sunt filme. Si multi oameni sunt prea creduli.
.
Ai dreptate, ei ar trebui sa isi faca treaba cu daruire, asa cum ar trebui de fapt toate meseriile sa fie facute, dar pana la urma suntem tot oameni. Si sa asculti cu daruire oameni continuu de dimineata pana seara is a hard thing to do. Asa ca as inlocui asta cu rabdare si stapanire de sine. Si ca sa combin ce ai zis mai sus.. un psiholog isi face timp sa te asculte.. pe bani
Nu sunt de acord cu toti si binteinteles ca multi nu ar trebui sa practice in domeniul asta, dar per total imi place ideea de consiliere. Zic ca e sanatoasa daca ai noroc si nu dai peste un ‘eu stiu totul despre viata’ kinda guy.
Iar in legatura cu preotii, sunt intru totul de acord!
Recunosc. Sunt vinovat. Nu îi prea am la suflet pe psihologi. Pe cei care știu ce e cu tine chiar înainte de a te asculta. Dar, despre interese, și egoism, cred un pic altfel. Când îți este drag de tine, când ceea ce este important pentru tine încerci să împărtășești altora, atunci interesul este temelia pentru încredere. Iar dinspre încredere către prietenie. Așa cred eu. Acum. Și e posibil să mă și înșel.