Printul Focului

Luminiţa August 6th, 2008

Obişnuită cu răceala împărăţiei sale, cu singurătatea şi cu trandafirii de gheaţă, Crăiasa Zăpezii nici nu-şi închipuia că dincolo de ţinutul Ei s-ar fi putut întinde un altul, diferit şi misterios, aşa cum nu s-ar fi gândit vreodată că poate exista vreunul. Zărise din întâmplare chipul unui Prinţ, şi nu se putu abţine să nu-l urmărească… Ce căuta el acolo şi unde se îndrepta? Poate că doar rătăcea aşa, în fapt de seară, ca şi Ea… Rămase fermecată şi-i porni, timidă, pe urme, dar curând îl pierdu din ochi… şi se trezi acolo, aproape de nişte făclii ciudate, cărora nu le găsea în minte nici un nume, căci nu mai văzuse aşa ceva în viaţa Ei… Chiar şi imaculatul alb al gheţurilor începea să se transforme într-un portocaliu timid şi, pe măsură ce înainta spre acea lumina nouă, se înrosea din ce în ce mai mult. Iar asta nu era tot… Simţea mii de furnicături în tălpi, din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai dureroase… însă curiozitatea era mai puternică, un fel de vrajă parcă o îndemna sa meargă înainte… Se simţea ca o Mică Sirenă… Dar nu se lăsă.

Avea în faţa ei o lume nouă, plină de mister, şi-un fel de tragedie… Simţi în aer durere, tristeţe, dor, frică, iubire, moarte, dorinţă… Toate amestecate cu o violenţă blândă şi sumbră în acelaşi decor… în dreapta ei zări o fetiţă plângând cuprinsă de flăcări… La stânga un fiu şi o mamă ce nu-l născuse niciodată se îmbrăţişau trişti… Mai în faţă, un tânăr se sfârşea încercând să-i aducă iubitei sale cea mai frumoasă floare… Pe-acolo trecuse odată şi El, parcă îl şi simţea… Crăiasa începu să lăcrimeze…

Alergă speriată înapoi în castelul său rece… şi se linişti… dar chipul zărit îi urmărea acum gândurile… îşi făcuse însă un obicei din a mai vizita din când în când tărâmul acela ciudat şi fierbinte, în speranţa de a-l întâlni măcar pentru o clipă pe Prinţ, chiar dacă de fiecare dată se întorcea la fel de tulburată… Simţea însă că într-o bună zi totul se va schimba… în faţa palatului său aveau să crească crini, iar în împărăţia Lui aveau să curgă izvoare. Şi zâmbea la gândul acesta. Iar El îi zâmbea la fel în vis…

PS: Fenomenul Rammstein este unul cu adevărat special. Cand am ascultat o primă melodie din repertoriul lor, mi s-au părut violenţi, neruşinaţi, vulgari, cu toate că nu înţelegeam o iotă din tot ce ziceau. Am hotărât însă să am mai multă răbdare. Mai ales fiindcă aveam în minte un anumit chip, ce înţelegea şi poate că şi făcea parte din această lume bizară, la început, pentru mine. Astfel, am descoperit că am în faţa mea, din contră, un univers al optimismului şi al speranţei că se mai poate salva ceva din rămăsiţele rămase în urma fiecarui suflet mutilat încă de la naştere… Îţi mulţumesc, dragul meu R, pentru aceste poveşti!

PS2: Am scris povestioara de mai sus in urma cu vreo doua luni! Nu mai e de actualitate, dar Rammstein inca mai ascult, din cand in cand… Fiecare vers al lor isi spune povestea, iar asta ma impresioneaza cel mai mult la ei: Spring, Stirb nicht vor mir, Amour, Mutter, Rosenrot, Engel, Ohne dich si, bineinteles, Seeman, melodia mea preferata! Pur si simplu… uimitor.