Blogul de pe noptieră

Luminiţa January 24th, 2010

De foarte mult timp mă preocupă aspectul acesta al nickname-urilor pe care la un moment dat în viaţă le primim cu voia sau fără voia noastră, fiind nevoiţi fie să ne obişnuim cu ele, fie să ne obişnuim a le ignora. Cineva a scris astăzi un articol în tandem cu gândurile mele, provocându-mă să încerc să găsesc răspunsuri şi, eventual, soluţii. Iată despre ce e vorba:

“Nu-mi aleg singur porecla, dar aleg oamenii care au voie să mă poreclească.”
Această afirmaţie vine la fix după o perioadă în care m-am gândit mult cum să abordez subiectul şi cam cum aş putea să descriu starea de spirit pe care ne-o induc poreclele pe care cel mai adesea le primim fără voia noastră. De aceea, m-ai şi pus pe gânduri cu privire la aplicabilitatea acestei decizii. Mie, spre exemplu, prietenii (sau cei pe care îi consider eu a-mi fi prieteni şi cărora le-aş da din tot sufletul voie să mă numească cum vor ei, pentru că ştiu că nu ar face-o din răutate) nu mi-au găsit nici o poreclă, niciodată (în afară de diminutivele pe care deja le cunoaşteţi şi voi legate de cele două prenume ale mele). În schimb, deşi nu am fost niciodată strigată astfel pe faţă, mi s-a zis şi am înţeles că, de pildă, în liceu, eram supranumită “monstruleţ”. Asta pentru că, deşi nu eram genul de persoană populară, mai toată lumea mă cunoştea şi mă invidia. Din cauză că, deşi nu eram o adolescentă arătoasă şi aveam mai mereu probleme cu tenul, am avut pentru o perioadă drept iubit un baiat tare drăguţ. La aceste motive coerente mă gândeam eu la vremea respectivă pentru că eram plină de complexe şi vulnerabilă. Şi, totuşi, nimeni nu a încercat vreodată să mă atace pe faţă.

Lucrurile s-au mai schimbat de când ne-am mutat la facultate. M-am schimbat şi eu, şi mediul, şi atitudinea celor din jur faţă de mine, ca şi percepţia mea faţă de mine însămi. În prezent, însă, există câteva persoane pe care nu le-aş trece pe lista celor mai bine intenţionate, care mă strigă folosind un derivat de la numele localităţii mele natale. Nu ştiu de ce, dar nu m-am împăcat nici până în acest moment cu apelativul, şi chiar îi ignoram într-o vreme, după ce am încercat să mă împotrivesc o perioadă, pe cei care mă salutau aşa. Într-o zi unul dintre ei a încercat să îmi explice că nu vor să fie răi, ci, dimpotrivă, vor să mă determine să fiu mai deschisă. Să fie oare aşa?… Am zâmbit atunci şi m-am gândit mai bine. Am început să iubesc, într-un fel porecla primită, deşi cu numai câteva zile înainte nici nu îi priveam în ochi pe cei care mă strigau aşa. Asta pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde plecăm şi, de ce să nu recunosc, faptul că localitatea mea devine un pic mai celebră cu fiecare persoană care îmi aude porecla nu poate să fie decât un motiv de mândrie. Deşi, mărturisesc, încă mai sunt circumspectă. Încă mi se pare că sună un pic ciudat.

Aşadar, cum ar fi normal să reacţionez, de fapt? Cum trebuie să îi abordezi pe cei cărora nu le-ai dat voie să te poreclească, dar totuşi au făcut-o, observându-ţi iritaţia şi dorind să profite, ca orice ignorant, de pe urma ei? Cum mai poţi afirma, în acest caz, că “îi alegi pe cei care au voie să te poreclească”?

Octavian mi-a sugerat evitarea: “stiu ca nu e una din chestiile etice sau friendly pe care poti sa le faci, dar eu sincer am incetat sa ma bazez pe mediu ca fiind punctul de plecare pentru orice. Exista oameni cu care nu vorbesc, pe care nu-i frecventez, carora nu le raspund la provocari si punct. Lumea e facuta pana la urma din ce vrei tu sa fie facuta si nu e obligatoriu sa fie lumea larga. Sunt convins ca exista suficienta lume care nu ma inghite, dar si suficienta lume care ma place sau macar ma tolereaza. Si prefer sa-mi calculez mediul pornind de la ei. Si nu, nu ma poreclesc in moduri ciudate, sau daca o fac, n-am auzit eu. ”

Deşi e o bună atitudine bazată pe principiul “cel mai deştept cedează”, mi se pare un pic trasă de păr. Ca şi cum ai alege să te muţi în alt oraş atunci când prin al tău se anunţă trecerea unui uragan. Cred că de fapt şi de drept singura teamă este aceea că vom fi desconsideraţi sau luaţi peste picior de oamenii la care chiar ţinem, în cazul în care vor auzi şi ei cum suntem strigaţi de unele persoane. Citeam undeva odată că, de fapt, poreclele nu fac decât să ne sculpteze personalitatea şi să ne facă mai puternici. Ceva de genul “spune-mi câte porecle ai, ca să-ţi spun cât de puternic eşti.” Pentru că doar cel care primeşte o poreclă poate ieşi din anonimat. Şi acum îmi aduc aminte de liceu şi de poreclele cu adevărat ciudăţele pe care le aveau unele cadre, şi despre care aveau cu siguranţă cunoştinţă, pentru că nu de puţine ori li se împleticea limba în gură atunci când vorbeau unii despre alţii: Potârniche, Păsărică, Amiba, Ţiparul… Nu caut să îmi răspund la întrebarea “de ce primim porecle?” ci “de ce refuzăm poreclele?” sau “este refuzul o bună strategie?”, “este ignoranţa o bună soluţie pentru devenirea noastră, ca oameni?”

PS: Mi-am amintit de universitatea la care am avut şansa să îmi petrec 6 luni din viaţa de student şi unde am învăţat o groază de lucruri frumoase şi folositoare. Acolo, stundeţii aveau un minunat obicei (despre care am impresia că am mai vorbit deja) de a se organiza în familii, cu un anumit specific: gentilii, morocănoşii, beţivii, muzicienii, chitariştii… existau familii mixte, numai cu fete sau numai cu băieţi ş.a.m.d. Bineînţeles, denumirile erau orientative, nu însemna neapărat că dacă făceai parte din familia beţivilor, era musai să şi bei de stingi. La începutul fiecărui an şcolar, bobocilor li se pregătea o lună de “integrare”, cu multe jocuri, cântece şi probe, perioadă în care fiecare dintre cei nou veniţi era adoptat de o familie, în funcţie de afinităţi. Acum vine partea mai interesantă: tot în funcţie de aptitudinile şi calităţile lor, fiecare boboc primea… o poreclă, pe care era obligat să o poarte la vedere, atunci când frecventau “foyer”-ul, scrisă pe o spatele unei bluze albe care, într-un final, numai albă nu ajungea.  Exemple de astfel de porecle: X-Wing, Kascrêm, Ventedge, Syxtin, Granî sau Chaud-Peur (pe ultima ţin neapărat s-o şi explic, pentru că a fost primită în afara perioadei de “recrutare” şi e tare simpatică: “chaud” înseamnă în franceză “cald, fierbinte” şi face aluzie la faptul că băiatul nostru era căutat des la telefon de către fete; “peur” înseamnă “frică” şi face referire la faptul că, sărăcuţul, era tare stresat în perioada examenelor; iar per ansamblu, “chaupeur” ar fi o marcă americană de motocicletă, aluzie la faptul că prietenul nostru era mare amator de plimbări pe două roţi). Am rămas impresionată şi admir comunitatea lor şi faptul că, pe lângă într-ajutorarea care stă la baza relaţiilor dintre ei, există atâta organizaţie şi nimeni nu este uitat. Cum o fi să trăieşti într-o societate plină de oameni care nu se strigă niciodată pe nume?

• Into psychology
• Comments(6)