Viaţa nu mă învaţă nimic

Luminiţa February 6th, 2010

Nu ştiu exact despre ce aş vrea să scriu aici, dar simt nevoia să scriu ceva în legătură cu cele ce s-au petrecut în ultimul timp. Şi care se petrec, de altfel, în fiecare sesiune. Adică stres, voluntar pentru unii, involuntar, pentru ceilalţi care îşi împart convieţuirea cu primii. Aiureală. Muncă, multă muncă şi foarte mult nesomn. Nopţi şi uneori dimineţi pierdute adesea fără nici un rost. Noroc, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. De aici, frustrări. Probleme existenţiale. Invidii. Şi chiar lacrimi. Pentru că studiul nu mai e pentru a şti, ci pentru a fi evaluat. Şi culmea e că cei care iau notă minimă sau chiar eşuează nu plâng niciodată. Îşi poartă neputinţa pe buzele zâmbitoare la fel ca şi mai înainte şi… mai încearcă o dată, conştienţi că au nevoie să se străduiască un pic mai mult. Deşi n-am putea să afirmăm că nu şi-au dat interesul. Prin natura ei, facultatea pe care o urmez îşi obligă toţi studenţii să participe la ore. N-am putea să îi suspectăm de neştiinţă voluntară după toate acele cursuri parcurse, în deplină atenţie sau chiar cu gândurile aiurea. Sunt tineri. Dar nu despre ei e vorba, ci despre ceilalţi. Cei care plâng pentru nota 8 sau 9. Am plâns şi eu odată pentru un -10, însă aveam 7 ani, eram abia în clasa I… Dar nu vreau deloc să-i acuz de nici un păcat al societăţii contemporane. Dimpotrivă, mi se rupe inima văzându-i aşa, pe de o parte, pentru că îmi dau bine seama că în acest caz inconştienta sunt eu, prin pasivitatea mea. Pentru că în joc este viitorul fiecăruia dintre noi în parte. Repartiţiile pentru viitoarele locuri de muncă vor fi în principal în funcţie de media obţinută pe parcursul întregii facultăţi. Iar în condiţiile în care în cea mai mare parte a timpului aştepţi să-ţi pice din cer, în loc să pui mâna şi să lucrezi în plus, pentru tine, chiar şi atunci când nu ţi se cere, să fii conştiincios pe tot parcursul anului sau consecvent în pregătirea ta, nu prea ai dreptul să te gândeşti la momentul în care vei fi pus în situaţia de a accepta o activitate sau o locaţie care nu ţi se potriveşte…

În vreme ce unii pun mai presus de toate în viaţa lor fix acel moment. Nedorindu-şi nici pe departe performanţa, ci, pur şi simplu, bunul trai. Păi cum să nu le fie ciudă când un altul, care chiar dacă le e în primul rând coleg, le e în acelaşi timp contracandidat, obţine, nepregătindu-se cu la fel de multă râvnă şi efort ca şi ei, aceelaşi calificativ la un examen dificil? Mi se pare logică, dar şi un pic suspectă această competiţie implicită, pe care nu aş şti însă să o clasific. Înţeleg mecanismul, dar nu aprob deloc raţionamentul acestei atitudini. Mi se pare dureroasă pentru că, în primul rând, ne privează de privilegiul de a fi oameni. De prietenii adevărate, şi nu prefăcute. De apropierea firească dintre noi. Pentru că în grupa de studiu nu suntem decât două mâini de oameni, dar cei mai dezbinaţi care ar putea exista. Prea multă făţărnicie, prea multe interese, prea multă prejudecată…

Eu am ales însă demult. Să fac cât pot de bine, însă atât cât pot, când pot, ce pot şi ce îmi place, în special. Să fiu un spirit liber, şi nu încătuşat în incertitudinile unui viitor care, de altfel, cât de cert poate fi în condiţiile în care lumea e într-o veşnică schimbare? Am ales să tac atunci când nu ştiu şi să mă abţin de la a mai pune etichete oamenilor şi activităţilor acestora. Am ales să cutreier lumea şi să caut să-mi înţeleg cât mai bine semenii. Îmi lipsesc modelele de viaţă şi ştiu că asta determină o mare parte din lipsa mea de voinţă. Şi poate că drumul pe care mă aflu în acest moment nu este neapărat şi cel care mă reprezintă cel mai bine. Dar este al meu şi trebuie să-l accept. Deşi… nimeni nu mă învaţă asta… nici măcar viaţa…

La vie ne m’apprend rien… je voulais juste un peu parler, choisir un train… Mais je ne peux pas, je ne sais pas et je reste planté là! Les lois ne font plus les hommes, mais quelques hommes font la loi… et je reste planté là…