Cântec pentru cei ce nu aud

Luminiţa February 7th, 2010

Dintotdeauna am fost impresionată de limbajul semnelor, de acele linii şi curbe desenate în aer care spun ceva mai mult decât am avea impresia noi, cei care ne putem bucura de sunete, de muzică, de voci. Nu mai ţin minte cum se numea, dar urmăream, pe când eram mai mică, la răstimpuri, o emisiune împodobită într-un colţ al ecranului cu o astfel de “traducere”… Încă de atunci mi-am aşezat undeva, într-un ungher de inimă, dorinţa de a învăţa şi eu acel limbaj. Mi-am redeşteptat acest dor prin descoperirea acest minunat videoclip al unei melodii tare dragi mie, care nu atât îmi aminteşte de mine, cât de oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit cândva, undeva, departe… Şi nu, cântecul nu este pentru cei ce nu aud, atât cât este pentru cei ce nu ascultă…

Să ştii să zâmbeşti unui necunoscut ce trece pe lângă tine, fără să păstrezi nici o mărturie a acestui gest, decât aceea a bucuriei. Să ştii să iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, nici apropiere, nici o mare iubire, nici măcar speranţa de a fi iubit. Dar să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără să iei nimic în schimb, să nu faci nimic altceva decât să înveţi, să înveţi să iubeşti, să iubeşti fără să aştepţi, să iubeşti cu orice preţ, să înveţi să zâmbeşti, nu mai mult decât pentru simplul gest, fără a-ţi dori restul. Să înveţi să trăieşti şi apoi să pleci. Să ştii să aştepţi, să guşti din acea bucurie deplină pe care s-o primeşti ca din greşeală, într-atât să nu te mai aştepţi la ea. Să te vezi şi să crezi în asta pentru a înşela frica de singurătate ancorată ca atâtea riduri care întunecă oglinzile. Să ştii să suferi, în tăcere, fără murmur, nici apărare nici armură, să suferi până la a-ţi dori să mori, şi să te ridici renăscând din propria-ţi cenuşă, cu atâta iubire ce se vrea revândută încât să tragi o linie peste trecut. Să înveţi să visezi, să visezi pentru doi, doar închizând ochii şi să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără părtinire, nici cu jumătăţi de măsură. Să înveţi să rămâi, să vrei până la capăt să rămâi, orice ar fi. Să înveţi să iubeşti, şi apoi să pleci, şi să pleci… (Florent Pagny, Savoir aimer – traducere personală)