Gropi şi trepte
Luminiţa February 9th, 2010
“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme Camelia.
Mi s-a tot spus, de multe ori, că sunt prea naivă şi credulă, ceea ce ar cam fi echivalent cu faptul că nu doar nu mă feresc să cad în gropi, ci de multe ori aleg să mă arunc singură în ele. Ceea ce, luând ca referinţă afirmaţia de mai sus, ar însemna că nu sunt prea înţeleaptă, de felul meu. Eu cred însă că adevărata înţelepciune este ştiinţa de a ieşi din gropi. Precauţia de a purta mereu cu tine o scară, care să te ajute să te ridici şi să-ţi continui drumul. Iar mie îmi plac scările, mereu mi-au plăcut. Şi nu-mi fac griji că voi rămâne fără trepte. Oamenii pot fi şi trepte, şi gropi. Menirea mea este de-ai ajuta să-şi descopere calitatea de trepte. Îmi plac oamenii-trepte.
- De ce (nu) iubim , I can see you. Can you see me? , Into psychology , Muzica sufletului meu
- Comments(6)
Self destruction. You gotta love it!
Sper ca nu “picatul in groapa” e partea care-ti provoaca placere, ci “iesitul din groapa”.
Poti sa-mi spui de un caz concret in care “te-ai aruncat in groapa”?
Ba chiar partea cu picatul e mai interesantă!
E vorba cam despre aceeaşi chestie pe care am discutat-o ultima oară – entuziasmul. “Picatul” reprezintă însăşi experinţa, gestul de a face cunoştinţă cu o persoană, spre exemplu, de a face primul pas de apropiere, sau de a accepta apropierea faţă de cineva care se arată interesat de persoana ta. Şi mă refer aici la toate relaţiile interumane. Ideea e că le acord tuturor oamenilor de care mă simt atrasă cumva (prin cuvintele, gesturile, poveştile lor) prezumţia de nevinovăţie, frumuseţe şi sinceritate. Refuz să cred orice cuvânt rău împotriva lor înainte de a distruge eu însămi imaginea pe care mi-am format-o apriori despre ei prin propria mea experienţă. Bine, nu întotdeauna am de-a face cu oameni care nu prea vor să aibă de-a face cu mine. Dar mai nimeresc şi din ăştia. Şi este al naibii de dureros la sfârşit, când ei îşi dau seama în cele din urmă că prezenţa mea nu le face bine şi hotărăsc şi în numele meu să rupă legătura. Iar pentru asta există “scările”, ceilalţi care aleg să rămână lângă mine, cărora le pasă, care mă ajută să îmi revin, să ies din “gropile” săpate prin plecările celorlalţi.
In cazul acesta imi mentin parerea cu self destruction. E cel mai util mijloc prin care reusesti sa te cunosti mai bine.
Te bagi o data, iesi. Daca nu te bagi de mai multe ori nu stii daca ai reusit singur sau daca ajutorul primit a contat.
Zici ca oricine poate fi o treapta. Voluntar sau involuntar poate fi o treapta? Ca eu am cateva trepte care nu-si stiu statutul. E vorba de oamenii aia ordinari care ma fac sa ma simt mai bine cu mine cand sunt in groapa. Desigur, ei nu stiu ca eu ii folosesc ca mijloc de consolare. E urat din partea mea?
Hai să clarificăm o chestie. Gropile sunt riscurile pe care ni le asumăm, şi pe care le-am exemplificat mai sus: a face cunoştinţă cu o persoană pe care nu o cunoşti, a-i acorda credite de sinceritate, a crede într-o relaţie care nu începe tocmai bine, a crede într-o persoană despre care îţi dai şi tu seama că nu prea vă potriviţi – şi totuşi nu poţi să renunţi la atracţia involuntară pe care o simţi pentru ea. În acelaşi timp, nu toate riscurile se pot transforma în gropi. Îţi dai seama că un risc pe care ai avut curajul să ţi-l asumi a devenit groapă în momentul în care începe să doară. În momentul în care, indiferent cât ţi-ar păsa, cât ai spera sau cât ai încerca, celălalt te face să suferi. Atunci e momentul să-ţi conştientizezi situaţia, să admiţi că te afli într-o groapă şi să cauţi să ieşi din ea. Această ieşire are loc pe etape: conştientizare, renunţare la motivul suferinţei, implicit la persoana care te-a atras şi de care te-ai ataşat şi apelul la prieteni, la “scări”. Uneori prezenţa cuiva, care să nu facă altceva decât să te asculte şi, eventual, să te ţină în braţe atunci când eşti cu moralul la pământ este esenţială. Aceştia sunt prietenii adevăraţi, cei care au dovedit de-a lungul timpului că te primesc, te acceptă aşa cum eşti, care au rămas acolo, lângă tine, chiar şi în momentele în care tu păreai să fi uitat de ei. Căci, chiar dacă nu le-ai mărturisit-o niciodată, prin însuşi faptul că ai apelat la ei, le-ai făcut cunoscut faptul că ei sunt treptele scării tale.
Sunt omul clipei.
Oricine poate fi o treaptă în măsura în care ştie să asculte şi în măsura în care ştie să te primească neretuşat, necalculat, pe tine, cel adevărat.
Iar chestia cu “self distruction”… hai să spunem mai bine că… pur şi simplu ai ajunge să regreţi mai târziu dacă nu ai face unele lucruri, dacă nu ai încerca unele posibilităţi… Iar eu detest, pur şi simplu, regretul
Si-acum ma gandesc daca nu cumva ideile preconcepute (care mi-au fost bagate in cap de altii, desigur) m-au transformat intr-un mic sociopat ordinar. Zic ordinar pentru ca nu e asa grav. Inca ma bucur de compania altor persoane.
Ce mi-ai zis despre ascultat e adevarat. Dar cum se manifesta? Suferinta in tacere, in semn de solidaritate? Sau pur si simplu ascultat?
Am incercat de putine ori sa ascult cu adevarat pentru ca de putine ori acord o atentie deosebita oamenilor. Si cand o acord, chiar insist sa devin nu treapta, ci scara!
)
Par putin ipocrit, dar eu aleg daca acea persoana merita sa fie ascultata. (Nu vreau sa par un snob si sa spun ca multi devin patetici.
Deci, cand ascult si aplic suferinta in tacere in semn de solidaritate, ma dereglez. Nu stiu ce alt cuvant sa folosesc in acest context, pentru ca orice alt cuvant ar fi o exagerare din partea mea. Poate imi gasesti tu un cuvant.
Dezechilibru?
E natural. Vorbeşti despre suferinţă în semn de solidaritate pentru un prieten. Poate e un pic cam mult spus, “suferinţă”. Pentru că suferinţa prietenului tău nu va fi niciodată şi suferinţa ta, poate cel mult îngrijorare. Pentru că-ţi e prieten şi pentru că te simţi bine în compania lui, orice dezechilibru pe care îl va suferi el te va afecta şi pe tine într-o măsură mai mare sau mai mică. Ce poţi încerca să faci pentru a scăpa de acest “dezechilibru”… să nu mai asculţi în tăcere. De altfel, ascultarea nici măcar nu presupune tăcere, cel puţin nu tăcere absolută. Înseamnă să fii alături de celălalt, întocmai precum îţi cere el. Poate îţi cere un sfat, trebuie să încerci un mic exerciţiu de imaginaţie, să te pui în locul lui şi să spui ce ai face tu într-o situaţie asemănătoare. Poate îţi cere o îmbărbătare – trebuie să ştii să-l mângâi. Poate îţi cere doar prezenţa. Doar atenţia ta. Trebuie să ştii să te abţii, să îl asculţi în tăcere. Trebuie să ştii să te adaptezi după nevoile prietenului tău sau… să ştii să fii tu însuţi, adevăratul prieten al prietenului tău! El va şti să culeagă atunci din tine ceea ce îi trebuie, ceea ce are el nevoie, fără ca să-ţi mai faci tu griji în privinţa felului în care ar trebui să te comporţi într-o împrejurare sau alta. Aşa ar trebui să arate prietenia, fără ascunzişuri sau ezitări, ci îmbrăcată doar în încredere şi în spontaneitate. Pentru că prietenii adevăraţi nu-şi doresc niciodată răul unul altuia.
Şi da, ai absolută dreptate atunci când spui că tu îi alegi pe cei pe care îi asculţi, fără a risca nici un moment să pari ipocrit sau snob. Aceştia îţi pot fi în egală măsură prieteni sau necunoscuţi, însă totul se bazează, la un moment dat, şi pe instinct. Aceasta ţine de încrederea în sine însuşi. Ştii cum se spune, cel mai bun prieten al unui om poate fi el însuşi, dar tot la fel de bine îşi poate fi şi cel mai mare duşman. De la relaţia cu sine însuşi la relaţia cu ceilalţi nu mai e decât un pas. Adică, un fel de “spune-mi cum te înţelegi cu tine însuţi ca să-ţi spun cum te înţelegi cu ceilalţi”.