Doar un om
Luminiţa February 9th, 2010
“Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.” (Mircea Cărtărescu, REM)
Am avut parte, în seara aceasta, de un dialog care mi-a deschis ochii asupra unor aspecte la care nu atât mă gândeam, cât le simţeam de mult timp zbătându-se în mine, numai că nu găseam cuvintele potrivite pentru a le da o formă, pentru a le conştientiza. Este vorba, în primul rând, despre apropierea dintre oameni, sau mai bine zis, de motivele care îi ţin izolaţi unii de alţii. De cele mai multe ori, relaţiile interumane, acelea care ajung să capete o formă mai complexă decât un simplu bună ziua spus zilnic vânzătorului de pâine, de pildă, nu se întemeiază decât în baza unui profit, în funcţie de nevoile personale pe care ne aşteptăm să ni le satisfacă ceilalţi. În acest temei, oamenii tind să îşi formeze idealuri atât de greu de atins încât marea majoritate dintre ei ajung, într-un final, să rămână tot singuri. Pentru că fiecare om în parte îşi doreşte să fie înconjurat doar de oameni puternici, doar de oameni siguri pe ei, doar de oameni inteligenţi şi care ştiu ce vor de la viaţă. Acest ideal însă nu există. Nu există om care, în felul său, să nu fie slab, să nu aibă şi el călcâiul său de Ahile care, de altfel, cu cât e mai ascuns, cu atât e mai periculos… Există doar oameni care pot fi mai persuasivi decât alţii. Şi care, la rândul lor, caută să se apropie de cei care sunt mai persuasivi decât ei. În felul acesta se creează un lanţ al slăbiciunilor care duce la neputinţa de apropiere, în care oricine e vânat de cineva, vânează la rândul său pe altcineva, iar cercul rămâne deschis la nesfârşit…
Culmea e că oamenilor le este foarte uşor să interacţioneze de la distanţă, să îşi calculeze în tăcere paşii, să cântărească cuvintele dincolo de un ecran, când vine vorba însă să privească unul în ochii celuilalt, să îşi adulmece unul altuia glasul, se tem şi se pierd în detalii nesemnificative. Cel mai mare defect al meu, pe care observ că mi-e din ce în ce mai greu să-l corectez pe măsură ce fac cunoştinţă cu din ce în ce mai multe persoane, este acela că întrerup oamenii. Le întrerup ideile, le întrerup frazele, le întrerup, de fapt, entuziasmul. E un început cât se poate de nepotrivit al unei relaţii care se vrea solidă, de durată, bazată pe încredere şi ataşament. Poate că totul mi se trage de la faptul că, scriind atât de mult despre întâmplări şi sentimente într-un fel sau altul semnificative pentru mine, însă în mod firesc fără prea mare însemnătate pentru cineva din afară, am impresia despre mine însămi că nu exist. Atunci simt nevoia la apropierea ca din greşeală de cineva să îmi justific existenţa, să îmi luminez trecutul mai mult decât prezentul, să îi retez celuilalt orice posibilitate de a-şi dori să mă cunoască şi să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce am fost. Pentru că nu atât trecutul te caracterizează, cât prezentul, cât felul tău de a apărea sub formă de om în faţa altui om.
Prin ce se caracterizează însă acest fel de a fi om în faţa altui om? E o întrebare abstractă la care singurul răspuns viabil ar fi unul la fel de abstract, mă gândesc însă că cel mai important lucru este, la un moment dat, să ştii să asculţi. Însă până şi pentru acest lucru ai nevoie de exerciţiu. Iar dacă nimeni nu pare să mai ştie poveşti, dacă nimeni nu mai ştie să spună poveşti, cum să nu fii tentat să le repovesteşti la nesfârşit pe cele pe care le ştii deja, doar pentru a umple un gol sau o tăcere pe care te-ai obişnuit să o alungi prin clişee?…
De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. (Antoine de Saint-Exupéry)
- Into psychology
- Comments(10)
Nu, stau de ceva timp în faţa formularului ăsta fără să ştiu ce să spun.
Dacă discuţia noastră ţi-a deschis cu adevărat ochii, asta nu poate decât să mă bucure. Deocamdată atât ştiu să spun.
Oamenii calculati functioneaza din inertie. Nu mi se pare ceva rau/grav, dar sunt situatii care te depasesc. Acele situatii mereu au ceva de-a face cu emotiile, sentimentele. Asta e blestemul oamenilor destepti, incapacitatea de a iubi (?).
Cred că blestemul lor nu este incapacitatea de a iubi, ci de a fi iubiţi, de a primi iubirea, de-a o păstra. Şi totuşi, cred că e valabil doar pentru genii, pentru că ştiu destul de mulţi oameni deştepţi ce ştiu să se bucure în egală măsură de iubire, de o iubire sănătoasă.
Ce nu înţeleg eu… Cum am ajuns să vorbim despre capacitatea de a iubi a oamenilor “deştepţi” în contextul acestui articol, care nu se referă decât la felul de a fi om în faţa altui om…
Mai bine o discutie care deviaza putin decat o discutie stagnanta.
Incapacitatea de a iubi e mai mare, zic eu. Si mie mi se pare, si cred ca si celor calculati si reci, li se pare un semn de slabiciune sa te expui. Si din ce cauza? Ca ai avut niste fluturi in stomac? Multe situatii ordinare sunt confundate cu “the real thing”. Desi, asta o zic mai mult din experienta altora.
Acum înţeleg ce ai vrut să spui. Şi totuşi, nu a fost vorba de fluturi în stomac, deşi se poate ca totul să nu fi fost decât un amestec de emoţii, de oboseală şi de indiferenţă. Căci acum îmi dau seama şi recunosc, riscând să produc o anumită dezamăgire, că atunci când nu îmi dau seama exact de rostul unei discuţii, de rostul întâlnirii cu o persoană, atunci când îmi este teamă, pe de altă parte, de consecinţele acelei discuţii sau întâlniri, am tendinţa să vorbesc foarte mult, atât despre mine cât şi despre orice altceva, cu foarte mare uşurinţă. Şi da, mai întotdeauna reuşesc să îndepărtez acea persoană de mine. Ceea ce, în subconştient, probabil e şi scopul pe care mi l-am propus.
Deci, n-ar fi chiar regulă generală ceea ce am expus mai sus, de felul meu sunt o persoană destul de tăcută şi rezervată. Deşi nu cred nici că tăcerea sau rezervarea ar fi condiţii esenţiale pentru stabilirea unei relaţii puternice între doi oameni. Dar mi-a părut rău, pe de altă parte, că totul s-a petrecut aşa. Aş fi vrut să fi fost altfel, să fi gândit altfel, să fi simţit altfel în timpul discuţiei de mai sus.
Acum, nu ştiu dacă a fost o situaţie ordinară sau, dimpotrivă, una specială, însă cu siguranţă îmi voi aduce aminte de ea, altfel nu aş fi încredinţat-o eternităţii prin rândurile de mai sus.
Ce-ai spus imi aminteste de mine, cand sunt entuziasmat. Doar ca la mine entuziasmul maxim 5 minute. E si entuziasmul bun de ceva, dar un om calculat nu are voie sa aiba astfel de impulsuri. De fapt, entuziasmat si calculat sunt in antiteza. De-aia imi doresc sa-mi piara entuziasmul.
Eu zic ca entuziasmul e ca un drog. Cand esti high viata are sens. Cand ti-a trecut, nu mai are farmec. Toata arta consta in a da vietii un sens cand esti treaz. Iar aici intra si suprimarea ideilor din subconstient.
Sa-mi spui daca am fost ambiguu.
da, ai cam fost
Chiar, mi s-a zis că sunt prea visătoare. Nu ştiu dacă sunt “prea”. Dar visătoare sunt. Şi nu înţeleg ce ar fi în neregulă cu visătorii?… Că vor de prea multe ori să aducă o schimbare în bine acolo unde nu se doreşte lucrul ăsta? Că fac de prea multe ori greşeala să ţină la oameni cărora nu le place să iubească, crezând în imposibil? Oricum ar fi, sunt mulţumită de mine. Măcar ştiu că încerc ceea ce puţini oameni încearcă. Nu pentru că aş vrea să fiu unică sau mai cu moţ, ci pentru că asta e singura cale pentru mine de a creşte.
dar am înţeles în mare cam despre ce e vorba. Iar ce nu înţeleg – cum tu, care îi acuzi pe oamenii calculaţi de incapacitatea de a iubi, vrei să fii un astfel de om. Eu zic că entuziasmul şi capacitatea de a-l menţine viu sunt caracteristicile care ne definesc ca oameni, şi chiar mi-e ciudă pe mine că şi mie îmi dispare entuziasmul foarte repede. Şi nu mă refer la lucrurile mărunte sau la întâlnirile cu diferite persoane, ci în general, în proiectele mari, în chestiuni legate de viaţă şi de viitorul meu care ar putea să fie mai bun dacă aş fi un pic mai entuziasmată, mai ambiţioasă, mai autentică. Pentru că cei entuziaşti mereu caută să aducă ceva nou în viaţa lor, mereu caută să se perfecţioneze. Ori eu cam de ceva timp simt că stagnez, că nu evoluez în nici un sens. Şi nicidecum “entuziast” nu se traduce prin “visător”, cum dai tu de înţeles.
Nu, din contra. Nu-i acuz, chiar ii admir pentru curajul pe care-l au. Ma rog, curaj sau inconstienta, contextul le defineste.
Eu cam fac parte din categoria asta, dar nu sunt foarte calculat. Cum am zis, cand ma loveste un val de entuziasm s-au dus naibii socotelile mele.
Eu am avut o colega prea visatoare. De putine ori mi s-a intamplat, dar m-am molipsit de optimism de la ea. Mi s-a parut ridicol la inceput…
Aveti voi ceva, ceva ce poate ii ajuta si pe-astia ca mine sa supravietuiasca. Ca e diferenta intre “a trai” si “a supravietui”, nu?
Nu e absolut nimic in neregula cu visatorii care doar povestesc despre propriul entuziasm. Io cand ii aud pe unii ca povestesc cu supra-entuziasm despre supra-entuziasmul lor ma cam sperii. Pentru ca ei ori cred cu adevarat ce spun (astea-s cazurile pierdute), ori vor sa castige noi adepti (pe-astia-i injur, ca sunt doar niste ordinari care vor sa para diferiti).
Ai putea spune ca entuziasmul poate fi confundat cu pasiunea?
Ba eu cred că e al naibii de în neregulă cu visătorii care doar povestesc despre propriul entuziasm şi uită să-l mai pună în practică. Iar de la entuziasm la pasiune e cale luuuuuuungă. Entuziasmul e pieritor, de felul lui, cred eu. Cunosc puţini oameni care să fie entuziaşti până la capăt, care să-şi alimenteze entuziasmul prin fapte, despre care să poţi afirma cu adevărat că au pasiuni. Cred că pasiunea presupune entuziasm, dar nu cred că entuziasmul se transformă neapărat în pasiune. Cam asta ar fi diferenţa, în viziunea mea
Mi-e ciudă că nu pot fi entuziastă până la capăt, de multe ori. Dar deja mă repet. Oricum, îmi place făgaşul pe care ai adus discuţia, iar pentru asta ţin să-ţi mulţumesc, Ordinar!
Eu nu inteleg ipocrizia involuntara. Zic involuntara pentru ca uneori ma regasesc si eu in situatii de genu asta si ma simt penibil, dupa care incerc sa ma redresez.
) cu “nu am fost entuziasmat, am fost putin pasional”.
Te-am intrebat care crezi ca e diferenta pentru ca eu de multe ori ma scuz (pe mine, ce prostie
Mi-ai dat un raspuns mai mult decat bun.
Ah, nu imi multumi. Nu am facut-o intentionat. Am talent la deviat discutii.