Cafeluţa schimbării din trenuleţul cotit
Lumi Cris March 13th, 2010
Nici nu mi-am început bine povestea vieţii, şi deja presimt primele schimbări în bine. Simt că devin mai echilibrată, însă mai am ceva de muncă la atitudine. Bine, ceva mai mult de muncă la atitudine. Încă mă simt un pic prea egoistă faţă de cum ar trebui să fiu, un pic prea indiferentă faţă de entuziasmul pe care mi-aş dori să-l resimt. Dar lucrez la asta.
Scriu rar deoarece semestrul ăsta din care tocmai s-au scurs două săptămâni se anunţă a fi unul tare aglomerat şi cu multe bătăi de cap, deşi mă gândesc adesea că se poate să fie şi din cauză că îmi conştientizez tendinţa de a vorbi prea mult, uneori. Deşi altădată aş fi ales să vorbesc despre mine prin cuvintele altora, acum simt că nu aş putea să fac asta în cuvinte puţine. Şi nu vreau să devin plictisitoare. M-aş plictisi eu însămi, în primul rând. Iar, pe de altă parte, deşi nu vreau să alterez faptele în nici un fel, îmi doresc să le filtrez frumos, să reţin din ele doar amănuntele pe care mi-ar plăcea să le recitesc peste ani. Sau să le privesc dintr-o altă perspectivă, una mai îngăduitoare, pentru că asta înseamnă maturitate. Da, de fapt, despre asta este şi vorba – a învăţa să mă maturizez rămânând copil. A învăţa să fiu naivă fără a lăsa impresia că sunt şi vulnerabilă.
Începe să-mi fie din ce în ce mai drag blogul, aşa cum se conturează el în ultima vreme. Mai devreme am schimbat şi header-ul şi tare am impresia că va fi pentru ultima oară. Îmi place stabilitatea şi organizarea. Iar ideea trenuleţului care pare că merge tot înainte, dar care coteşte, la un moment dat, înapoi, mi se pare una revelatoare. Este de fapt trenuleţul vieţii mele. Călătoria mea. Umbletul meu prin lume. De unde revin mereu spre a împărtăşi cu cine ar vrea să asculte şi să citească, frumuseţea locurilor şi a oamenilor pe care îi întâlnesc. E, însă, un tren deschis. Gratuit. Tot ce trebuie să faci este să urci în el şi să te bucuri de minunăţia locurilor prin care treci.
Contur prinde şi photoblogul, iar fiecare fotografie pe care o public acolo nu este altceva decât o altă bucăţică din sufletu-mi de fluture. Din care îmi hrănesc bucuria de a trăi, în fiecare zi.
Ah, am primit de curând o invitaţie la cafenea. Îmi pare firesc să o transmit mai departe. Este vorba despre o iniţiativă interesantă despre transformarea ţării noastre. Se adresează în primul rând studenţilor care au avut şansa să studieze în străinătate pentru că aceştia au în minte modelul real al ţării care i-a găzduit. Însă, la urma urmei, prin aceştia, se doreşte a se schimba mentalitatea tuturor cetăţenilor României. Este de dorit, deci, să ne implicăm activ în astfel de acţiuni, atunci când nu suntem indiferenţi şi avem ceva de spus. Vă aştept acolo!
- Mulţumesc , Umbre de suflet
- Comments(7)
Am citit cu mare placere ce ai scris mai sus si cred ca multi se pot identifica cu ce ai scris in prima jumatate dar o chestie am de “reclamat” trenuletul este orientat spre trecut si nu spre viitor trebuia sa intorci poza in photoshop
.
Iar daca vrei sa pastrezi aici amintiri pentru un viitor indepartat scrie si amintirile mai neplacute deoarece creierul le exclude primele din memorie pentru a te proteja, nu ma lua in serios si chiar ai scris foarte frumos.
He he, am încercat toate poziţiile posibile pentru trenuleţ şi pot să-ţi spun că asta este cea mai potrivită.
Apoi, nu este nicidecum îndreptat către trecut, ci către cititori. El va înainta mereu, asta e clar, numai că-şi va întoarce din când în când privirea (da, are până şi privire!) spre cei dragi. Asta reprezintă cotitura! Ce drag îmi e de trenuleţul meu!
Merci frumos pentru sugestie, am tot scris despre cele rele, însă de curând mi-am dat seama de ceva: că mereu am scris mult despre lucrurile urâte şi mai puţin despre cele frumoase. Că proporţia ar fi trebuit să fie inversă. Asta nu înseamnă că nu voi mai scrie despre lucrurile rele, ci doar că le voi aborda dintr-o altă perspectivă. Că voi încerca să găsesc sensuri pozitive până şi în cele mai neplăcute amintiri.
Merci încă o dată, pentru vizită, neştiutorule!
[...] Zeitgeist. Pentru o lungă perioadă de timp am regretat că nu am reușit, atunci, la momentul potrivit, să fi învățat germana. Am regăsit cuvântul mult mai târziu în engleză fără să fi știut că și filosofii noștri îl preferă netradus. Zeitgeist… adică cum ar veni… atunci când simți că nu mai ești singur. Sigurul care gândește așa, în vremea ta. Vei afla însă mai mult despre ceea ce vreau să îți spun cu un simplu click. Zeitgeist – click. Nu, nu aici. Acolo sus. La început. Și e prima surpriză. Începând de azi, în deschiderea fiecărei postări voi da câte un link către un text care m-a impresionat. Un text. Un link. Atât. [...]
Îți mulțumesc pentru acceptarea link-ului către textul tău.
Îmi pare rău că nu am putut să onorez invitația.
Andrei, îmi cer scuze în primul rând pentru întârzierea răspunsului. Probleme tehnice cu laptopul. M-am simţit măgulită că ai făcut inaugurarea noului tău obicei de a publica linkuri către texte care te-au impresionat tocmai cu un articol de-al meu. Nu ştiu prea multe despre conceptul de Zeitgeist, dar am văzut primele două părţi din film. Am descoperit si părţi interesante, ca să spun aşa, pentru că per ansamblu este o producţie destul de slabă, bună de manipulat pentru cei slabi de înger, deşi au dreptate în cea mai mare parte în ceea ce zic. Mi-a plăcut mult îndemnul la reducerea poluării şi protecţia mediului înconjurător, pentru că este singura moştenire care ne-a mai rămas şi cea mai sensibilă. S-a vorbit mult despre asta şi la întâlnirea de la cafenea, la care e tare păcat că nu ai ajuns. Sper să scriu cât mai curând o recenzie despre acest eveniment, pentru că există câteva aspecte care merită punctate şi ţinute minte.
Revin și eu, târziu, cu un răspuns la răspuns. Alesesem textul tău pentru că era o necesară reverenţă faţă de o anumită atitudine, de implicare socială, nu foarte prezentă acum. Cât despre Zeitgeist, mărturisesc că nu văzusem filmul.
Cunoșteam doar valoarea filosofică a conceptului, și l-am folosit în context. 
Da, ţin să-ţi mulţumesc acum cu-atât mai mult cu cât îţi cunosc gândurile iniţiale. Ştii, în momentul în care ni s-a cerut să scriem ce am putea să facem în următoarea perioadă pentru ca lumea în care trăim să fie una mai bună, mi-am promis să mulţumesc, din suflet, tuturor oamenilor cu iniţiative frumoase, oamenilor care se implică, în urma cărora se observă roadele. Deoarece, consider eu, recunoaşterea importanţei acestei implicări reprezintă un nemăsurat gând de susţinere implicită, de recunoaştere a valorii şi a utilităţii. Atunci când simţi că efortul tău este validat, asemeni oamenilor din filmuleţ, simţi că trăieşti, simţi că eşti într-adevăr util, te simţi mult mai motivat şi mai plin de forţă pentru a-ţi finaliza proiectul şi, mai mult, pentru a începe unele noi.