Archive for the 'În rândul lumii' Category

Cu ruşinea cum rămâne?

Luminiţa January 24th, 2010

cuza voda
Spre ruşinea mea, uitasem despre importanţa zilei de astăzi pentru noi, ca popor. M-am deşteptat însă prin ieşirea la o mică “plimbare” printre bloguri. Mi-am amintit de Hora Unirii şi cât de mult îmi plăcea s-o cânt laolaltă cu ceilalţi copii atunci când se organizau mici serbări în cinstea acestei zile. Am copilărit la ţară şi, indiferent ce s-ar spune, pot să afirm că anumite sărbători şi evenimente de însemnătate naţională sunt păstrate şi comemorate cu sfinţenie aici. Ţăranii încă mai ştiu să respecte memoria strămoşilor şi să le insufle şi urmaşilor aceeaşi dragoste faţă de valorile care ne sculptează identitatea.

Ziua aceasta îmi readuce, de asemenea, în amintiri, cu o duioasă melancolie, povestea lui Moş Ion Roată şi Cuza Vodă, din care voi spicui doar două replici, unele dintre cele mai dragi mie din istoria noastră frumoasă:

“- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
- Cu ruşinea, iacă aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.”

La mulţi ani, români de pretutindeni!

C’est la galère

Luminiţa January 20th, 2010

Frumos mai ştiu francezii să concentreze într-un singur cuvânt serii întregi de stări sau emoţii, cum ar fi cele din perioadele:

  • în care ai multe de făcut, dar adesea zilele trec fără prea mari realizări;
  • când te apuci de şi mai multe şi nu termini nimic;
  • când te impotmoleşti undeva la un amănunt aparent lipsit de importanţă, dar care inevitabil te readuce la punctul de start al muncii tale;
  • când ai tendinţa de a te panica uşor, dar şi de a te odihni peste măsură;
  • când ai tendinţa de a face orice, numai ceea ce trebuie nu;
  • când, în limbaj mai autohton, te învârţi, pur şi simplu, în jurul cozii.

Un singur cuvânt, deci: GALÉRER.

Dincolo de toate acestea, însă, abia aştept să se mai oprească ninsoarea, ca să pot ieşi şi eu la o plimbare zăpezică prin Carol, unde nu am mai pus piciorul de mai bine de un an, deşi e parcul meu preferat din Bucureşti. Am de gând să fac multe, multe poze, să revăd locuri pline de amintiri, într-o nouă ipostază, de această dată şi… să pierd timpul, sau măcar noţiunea timpului, aşa… puţin.

Deşi am în minte atâtea subiecte de discuţie, atâtea întâmplări de povestit, atâtea filme şi cărţi de recomandat, probabil că nu voi mai poposi pe aici atât de des pe cât mi-aş dori. Voi publica, în schimb, frânturi de amintiri, în imagini pe lângă care am avut ocazia să trec în ultima vreme. Deja am început cu câteva fotografii care mie îmi sunt tare dragi, reunite în categoria “I can see you. Can you see me?”. Recunosc, cam lipsită de inspiraţie denumirea, dar mă cunosc destul de bine încât să ştiu că timpul îmi şlefuieşte gândirea în favoarea trecutului, şi că peste câteva zile, săptămâni, luni, voi fi uimită eu însămi de câte sensuri pot citi în aceste cuvinte simple.

Zilele trecute am făcut un pic de ordine şi curăţenie pe blog: redenumire/adăugare categorii, precizarea surselor fotografiilor pentru care nu deţin drepturi de autor, precizarea surselor de inspiraţie pentru câteva articole mai vechi, update-uri… detalii pe care, de altfel, s-ar putea să fiu singura persoană care le sesizează, dar ce mai contează, atâta timp cât mă simt mult mai bine după aceste operaţiuni. Între timp, în plină iarnă, am descoperit un petic de verde pe care m-am grăbit să îmi aşez simţirea şi, mai mult ca sigur, dacă nu mă găsiţi aici, veţi da de mine pe acolo.

Zile senine să aveţi, copii! Ne galérez pas trop! ;)

On prend un café?

Luminiţa January 12th, 2010

Clipul următor îmi aduce aminte de prietenul meu din Franţa şi cum obişnuia el să se panicheze şi să se agite în perioada examenelor, pretinzând că dacă n-ar face asta, nu şi-ar mai găsi motivaţia pentru a studia şi a reuşi. Şi reuşea, într-adevăr, fapt ce mă determină pe mine să concluzionez că într-adevăr suntem diferiţi şi, evident, adaptăm metode diferite de a învăţa şi a reţine, iar ceea ce ar putea fi potrivit pentru un anumit tip de studenţi nu este neapărat necesar să mi se potrivească şi mie. Deşi putem încerca oricând, de altfel, numai aşa ne putem descoperi stilul.

Şi acum ţin minte o mică discuţie pe care am avut-o cu unul din colegii lui de grupă şi de studiu (pentru că ei întotdeauna înainte de un examen îşi rezervau una sau mai multe seri pentru a studia în grupuri, lucru de altfel eficient, aveam să descopăr eu mai târziu – păcat, însă, că pe la noi pe acasă sistemul ăsta nu se prea aplică…). Acesta mi-a povestit cum prietenul meu obişnuia să le pună întrebări dintre cele mai ciudate, logice, de altfel, dar incoerente pentru un student care se grăbeşte să reţină cât mai multă informaţie într-un timp cât mai scurt. Îşi dorea foarte mult să şi priceapă ceea ce reţine, lucru lăudabil şi de dorit în cât mai multe situaţii. Din păcate, există însă şi unele materii la care, pur şi simplu, nu merită să îţi pui întrebări, cea mai gravă fiind “la ce naiba îmi foloseşte mie materia asta?” Ciudat este, însă, că de multe ori îşi surclasa la rezultate colegii care nu făcuseră altceva decât să îşi revizuiască materia explicându-i lui ceea ce înţeleseseră ei.

Eu întotdeauna am încercat să învăţ logic, şi nu să reţin mecanic. Când eram mai mică, aveam memoria vizuală foarte bine dezvoltată. Mai târziu, am trecut la asocieri mai abstracte între noţiuni, poate şi pentru că materiile au devenit mai abstracte pentru firea mea uşor incompatibilă cu aria de studiu pe care mi-am ales-o. Am zis “uşor”, nu trebuie să vă imaginaţi acum un dezastru. Apoi, la drept vorbind, sunt destul de exigentă când vine vorba despre mine şi mi se pare normal să mă consider o mică străină în lumea asta complicată şi tocmai de aceea frumoasă, a studenţiei.

Dar să nu mă îndepărtez prea mult de la subiect. Sunt o băutoare de cafea ocazională, nu cu foarte mult timp în urmă nici nu mă gândeam să o gust măcar. Probabil că pentru sesiunea care se apropie mă voi înarma serios, ca de fiecare dată, cu multă ciocolată şi… lapte praf pe care ador să îl mănânc brut, cu linguriţa. De curând o colegă de-a mea de cameră şi-a cumpărat un filtru de cafea, fapt ce m-a făcut să îmi amintesc de animaţia următoare. Ce îmi doresc eu este să luaţi la cunoştinţă faptul că prea multă cafea poate dăuna, uneori. Aşadar, aviz amatorilor! :)

Româneşte

Luminiţa January 8th, 2010

E un pic ciudat că, având în vedere că dintotdeauna mi-a plăcut să scriu şi să creez, iar la şcoală încă rareori mă înduplec să folosesc prescurtări în notiţe, primele mele manifestări în universul internautic au fost tare anapoda.

În liceu am avut parte de prea puţin contact cu internetul: câteva referate, aveam chiar şi un id de mess la un moment dat (pe care, evident, nu am avut ocazia să îl utilizez)… cert este însă că habar nu aveam ce era ăla “emoticon”! Odată cu începerea facultăţii, în al cărei cămin ni s-a asigurat accesul la informaţia în format electronic, lucrurile s-au schimbat, şi uite aşa am făcut eu cunoştinţă într-o primă etapă cu deja indispensabilul yahoo messenger and mail şi cu hi5-ul. Sincer, nu mai ţin minte însă cum am ajuns să îmi însuşesc limbajul mirc, ţinând cont de faptul că foarte puţini din prietenii mei cu care vorbesc mai frecvent pe mess îl mai folosesc la ora actuală, şi nu chiar în proporţia în care îl foloseam eu… Ba mint, cred că ştiu cum: oarece reminiscenţe din perioada liceului când foloseam mesajele scrise telefonice îngrozitor de mult şi făceam tot posibilul ca textul expediat să cuprindă cât mai multe cuvinte în caractere cât mai puţine!

Eram terifiantă: pe lîngă  uzualul “k” inlocuitor al grupului “ca”, foloseam o mulţime de alţi subtituenţi, cum ar fi “sh” pentru “ş”, “tz” pentru “ţ”, “q” pentru grupul “cu”, “p”, “c”, “t” în loc de “pe”, “ce”, “te”; închipuiţi-vă deci în ce hal schimonoseam unele cuvinte, ca să nu mai amintesc de faptul că inventam fel de fel de prescurtări care nici cu gîndul nu te duceau la cuvântul pe care nu îl aveai de citit, ci de ghicit!

Într-o zi… am făcut cunoştinţă cu Alex, care m-a impresionat atât de tare încât, auzindu-l că se plânge de dureri de ochi şi de cap din cauza comodităţii sau poate a teribilismului meu cu care îl abordam, i-am promis că o să încerc ca atunci când vorbesc cu el să nu mai ciopârţesc cuvintele. Dar, pentru că aveam nevoie de obişnuinţă pentru a reuşi lucrul acesta, am început încet-încet să fac abstracţie de felul în care imi mai scria lumea şi să le răspund tuturor cât mai corect şi integral cu putinţă. Aşa am ajuns să nu mai prescurtez nici măcar cuvinte precum “pentru” (în “pt”) sau “vorbim” (în “vb”), decât foarte rar. Deşi Alex era şi el un patriot înrăit, abia mai târziu s-a deşteptat în mine un anumit sentiment de naţionalism, atunci când unii dintre prietenii mei s-au hotărât să folosească, pe blog, facebook şi chiar pe mess diacriticile. Adică în urmă cu destul de mult timp. Cu toate acestea, imboldul nu a fost destul de mare încât să mă determine să le urmez exemplul “tout de suite”. Am mai scris, însă, când şi când, articole pur româneşti.

De curând însă m-am decis să îmi dau silinţa de a folosi cât mai des şi, dacă se poate, tot timpul, cel puţin pe blog, diacriticile care conferă limbii noastre frumoase unicitate şi farmec. Şi pot să afirm că o mare contribuţie în luarea acestei decizii o are o persoană faţă de care mi-am exprimat deja admiraţia, dar în prea puţine cuvinte. Iar acesta nu e decât începutul. :)

PS: Ştiu că suntem departe de apariţia unei tastaturi cu diacritice româneşti, pe model franţuzesc. Deşi, de ce să nu recunoaştem, ce farmec ar mai avea franceza fără faimoasele sale accente ascuţite, grave şi circumflexe şi chiar fără sedilă?! În speranţa că v-am sensibilizat cât de puţin în respectarea limbii materne, urmând acest model şi conştientizând că protejarea identităţii naţionale nu este deloc un efort prea mare, vă ofer în dar următoarea melodie, poate prea puţin cunoscută, din păcate. Să vorbiţi şi să scrieţi româneşte!

Punct. Şi de la capăt

Luminiţa January 5th, 2010

PhotobucketAşa e expresia. Personal, îmi dă impresia de eşec, într-un fel… ca şi cum te-ai fi apucat cândva de facut ceva, însă ai eşuat. Drept pentru care eşti obligat să o iei de la capăt. Sunt sigură însă că autorul ei nu a gândit deloc ca mine, ci pur şi simplu a vrut să marcheze începutul unei noi epoci, plină de speranţă, concomitent cu aşezarea unui trecut, mai bun sau mai puţin bun, în cutia cu amintiri.

Exact asta intenţionez să fac şi eu. Deşi 2009 s-a numărat printre anii mei cei mai frumoşi (mi-e greu, totuşi, să stabilesc care a fost cel mai frumos an din viaţa mea), a venit momentul să renunţ la el. Iar asta pentru simplul fapt că în faţă mi s-a aşternut unul nou, care pare interesant mai mult din cauză că e nou, dar care merită însă cel puţin la fel de multă atenţie şi iubire din partea mea ca şi cel trecut.

În linii mari, starea spirituală pe care îmi propun s-o ating, s-o menţin şi s-o trăiesc în noul an se rezumă… într-un cântecel (că tot veni vorba, îmi place la nebunie să descopăr melodii frumoase prin intermediul reclamelor de la TV). Cântecelul vorbeşte despre capacitatea noastră de a putea fi copii la orice vârstă şi despre frumuseţea specială a lucrurilor simple, care sunt adevăratele mesagere ale fericirii, ca să nu mai vorbesc despre adorabilele acorduri irlandeze din compoziţia instrumentală. Am avut norocul să dau şi peste o interpretare originală şi foarte draguţă în imagini, pe care sunt convinsă că oricine o va viziona o va îndrăgi negreşit:

Bineînţeles, am în vedere şi partea practică a noului an. Va fi cu siguranţă un an greu, dar asta numai dacă îmi propun să fac ceva de care să mă simt mîndră şi împlinită. Adică… să demonstrez că pot mai mult şi mai bine, mie în primul rând, apoi celorlalţi. Cert este că se întrevăd ocazii unice şi de mare clasă la orizont, pe care nu mi-ar plăcea să le ratez. Dar pentru că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii sau, cu alte cuvinte, pentru a ajunge să ai parte de lucrurile mari, trebuie să le obţii mai întâi pe cele mici, îmi propun să acord mai multă atenţie următoarelor aspecte:

  • odihna potrivită la momentul potrivit – gata cu nopţile pierdute în faţa calculatorului, chatuind pe mess sau căscând ochii la diverse bazaconii mai mult sau mai puţin interesante – în orice caz, fără nici o legătură cu lucrurile care ar trebui să mă intereseze într-adevăr în calitate de viitor absolvent al unei facultăţi (se spune) de prestigiu;
  • trezirea mai devreme – masa de dimineaţă joacă rolul principal în activitatea de peste zi, iar apogeul intelectual se atinge la orele matinale. Pe de altă parte, cine nu ştie că “cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge?” ;)
  • limitarea timpului de funcţionare zilnică a calculatorului – pe de o parte, pentru că mă poate distrage uşor de la activitatea de învăţare, pe de alta, pentru că, prin radiaţiile şi vibraţiile transmise, are tendinţa de a obosi organismul;
  • studiul “obligatoriu” în fiecare zi şi verificarea asimilării cunoştinţelor prin rezolvarea de probleme (hmmm… ce frumos sună… şi idealist :D );
  • rezervarea câtorva minute pe zi pentru lecturarea unor rugăciuni sau psalmi – cu siguranţă vor reuşi să-mi clătească sufletul şi inima şi să le cureţe de praful grijilor şi stresului adunat peste zi.
  • învăţarea unei noi limbi străine: ideal ar fi să particip la un curs special destinat acestei activităţi, că oferte sunt, slavă Domnului. Posibilităţile sunt mai puţine. Chestia e însă că oscilez teribil între italiană şi germană. Italiana am început-o în urmă cu aproximativ 3 ani (autodidact), am continuat-o în Franţa (da!) printr-un curs (destul de subţirel) de aproape 4 luni, e o limbă frumoasă şi tare dragă mie, însă nu aş plăti niciodată pentru ea! Pentru simplul fapt că… nu îmi e prea folositoare. Spre deosebire de germană care, din cauză că este foarte grea (vorba lui Richard Porson, “viaţa e prea scurtă ca să înveţi germana”) şi este, totuşi, o limbă de circulaţie internaţonală, îţi poate oferi apreciere şi diverse oportunităţi pentru o carieră de succes. Germana am început să o îndrăgesc cam în urmă cu un an jumate. Cred totuşi că mă voi opri la ea, cel puţin pentru anul acesta.

Probabil voi mai modifica această listă, pe măsură ce voi constata noi nevoi şi imperative în atingerea obiectivelor pe care mi le-am stabilit. De asemenea, am publicat această listă aici din nevoia subtilă de a căpata martori şi susţinere, prin simpla ei lecturare. Nu e nevoie de cuvinte scrise, decât dacă mă simpatizaţi în mod deosebit ;;)

Un an frumos la fiecare!

sursa foto: Internet

Urări de Anul Nou – Răvaşe

Luminiţa December 31st, 2009

Deşi răvaşele mele nu au mai ajuns în plăcinţelele cu brânză pregătite de mama, ne vom delecta oricum cu ele după miezul nopţii… prin tragere la sorţi! ;) Până atunci, vă împărtăşesc şi vouă textele găsite pe internet şi în prealabil modificate niţeluş de mine, pentru a se transforma în catrene numai bine potrivite pentru această ocazie deosebită! Cine ştie, poate vor fi chiar utile vreunui întîrziat aflat în pană de idei pentru mesajele de Anul Nou pe care şi-ar dori să le trimită prietenilor! Sper să vă placă şi… să aveţi într-adevăr parte de Un An Nou fericit, mai bun şi mai bogat! La Mulţi Ani! :)

Ce să îţi aducă anul:
Norocul să-ţi umple carul,
Pace şi bucurie,
Sănătate şi iubire!

Iată anul se-nnoieşte,
Plăcinţica îţi doreşte
Mult belşug şi sănătate
Numai reuşite-n toate! Continue Reading »

O seara la Ateneu – Cu Marina si Shostakovitch

Luminiţa November 29th, 2009

PhotobucketMarina este prietena mea de la conservator. Canta la vioara. Ea a fost cea care m-a invitat ieri la concertul organizat la Ateneu cu ocazia finalizarii unui curs master class de catre un dirijor celebru. Niciodata nu mi-a placut sa urmaresc la TV emisiuni simfonice. Insa intotdeauna am adorat muzica instrumentala de calitate. Iar sentimentul localizarii spatiale… e incomparabil. Ateneul este un loc cu adevarat special, impunator si sacru.

Desi am avut parte de un spectacol “2 in 1″, cum imi place mie sa zic, in sensul ca ne-am bucurat si de cateva fragmente de opera, cu soprane si tenori adevarati, cel mai frumos si mai impresionant moment al concertului a fost interpretarea simfoniei nr. 10 a lui Shostakovitch. Nu mai auzisem in viata mea de acest compozitor. Dupa nume, am crezut ca ar fi ceh sau polonez. Nu eram prea departe. Tatal lui a fost, intr-adevar polonez, desi Dmitri Shostakovitch s-a nascut, a crescut si s-a facut cunoscut in Rusia. Consultand enciclopedia Wikipedia, am retinut din viata lui ca a fost unul dintre cei mai celebri compozitori ai secolului 20; a avut o familie destul de fericita, doi copilasi, diverse legaturi suspecte cu unele din studentele sale (ca de altfel, toti marii profesori); era obsedat din multe puncte de vedere: curatenie, sincronizarea ceasurilor din apartament; isi trimitea adesea singur felicitari acasa pentru a verifica acuratetea serviciilor postale; era incapabil de a refuza pe cineva; se reprezenta pe sine insusi in diferite opere folosind motivul muzical DSCH. Photobucket

Personal, din toate creatiile lui pe care le-am audiat pana la acest moment, cel mai mult imi place al 2-lea vals. Pentru voi, am ales mai jos una dintre cele mai frumoase variante ale acestei arii:

Next »