Blogul de pe noptieră

Luminiţa March 18th, 2010

Mă aflam duminică la Sala Dalles, la târgul de carte şi antichităţi Kilipirim. Foarte drăguţ, de altfel, ba chiar m-am bucurat nespus că am reuşit să găsesc acolo o carte pe care o căutam de ceva vreme, o carte care îmi fusese recomandată mai demult şi pe care îmi doream cu atât mai mult s-o citesc cu cât titlul e în tandem cu ceea ce îmi place mie să citesc, de obicei, şi anume filosofie/psihologie – “Meseria de a trăi”, Cesare Pavese. Pe lângă aceasta, mi-am mai cumpărat alte două cărţi despre care vă voi vorbi în curând. Cel mai curios eveniment din acea zi, însă, a fost descoperirea, într-un carneţel vechi de vreo 73 de ani şi nu mai mare de o jumătate de palmă, câteva cuvinte ce semănau cu o epistolă. Textul mi-a atras atenţia cu atât mai mult cu cât în carneţel nu se mai aflau şi alte texte similare, ba chiar era foarte sărac în notiţe, dintre care aş putea enumera doar vreo două liste de cumpărături şi mai multe liste de cifre şi socoteli. Am cerut voie să imortalizez textul în format digital apoi am privit cum carneţelul a dispărut iute în mâinile unui cuplu ce părea foarte entuziasmat de micuţa achiziţie, impresionaţi fiind, probabil, de acelaşi text care îmi atrăsese şi mie atenţia mai devreme.

Pe lângă faptul că reprezintă încă o mostră a modului de exprimare al înaintaşilor noştri în perioada interbelică, mi-a sărit în ochi similaritatea ideilor cu ceea ce simt, uneori, eu însămi, atunci când, dezvoltând anumite relaţii virtuale, tânjesc printre cuvinte care se scurg din ce în ce mai greu sub degetele mele, după o apropiere fizică, adică după firescul alcătuirii lucrurilor… Atunci simt cum superficialitatea lumii imaginare pe care tot noi ne-am creat-o sub pretextul că, astfel, evoluăm, îmi strânge uşor sufletul, ca într-o menghină… Şi totuşi, unde e pragul acesti superficialităţi? În cuvinte sau în vorbe?! Autorul textului de mai jos sesizează, subtil, această graniţă firavă, recunoscând, în finalul scrisorii, faptul că apropierea fizică poate reprezenta, uneori, un mijloc de a păstra distanţa faţă de o persoană, pe când scrisul, din contră, se cere a fi făcut din suflet şi, deci, implicit, având menirea de a te apropia de persoana căreia îi scrii…

D.D.

Îţi sunt dator un răspuns. Am încercat de mai multe ori, dar a mers f. greu. Bănuind de la început că o să cam întârzii cu acest răspuns, m-am grăbit a-ţi răspunde mai rapid printr-o telegramă. Se pare că am ajuns a mă exprima mai uşor sub forma lapidară* a telegramelor, căci a întocmi o scrisoare mi se pare ceva foarte greu. Poate că ar spune unii că e o formă a influenţei mediului, respectiv o expresie a timpurilor ce le trăim. Numai că eu nu mă cred încă atât de acaparat de ritmul zilelor de azi, convins fiind că am rămas tot un exponent al timpurilor de altădată.

Îmi este greu a mă concentra pentru a întocmi câteva rânduri pentru că am ajuns a mă convinge că nu există prea multe obiecte care ar merita a le da vreo atenţie deosebită aşa că am căpătat un fel de a privi lucrurile foarte fugitiv chiar când avem pretenţia că nu le-am trecut cu vederea numai superficial.

Iată că tu m-ai pus în încurcătură. Trebuie să-ţi răspund – simt această obligaţie, să-i zicem, morală şi nu-i, totuşi, atât de greu. Aş prefera mult să stăm de vorbă, să vorbim de multe şi de multe, mi-ar face şi plăcere şi mi-ar fi şi mai uşor. E atât de uşor să vorbeşti, să treci de la una la alta, dar ca să scrii trebuie să ai o bună dispoziţie şi încă nu-i destul. Subiecte de vorbă poţi găsi uşor, de scris mai greu şi mai ales că, atunci când vorbeşti, poţi să nu spui nimic. Când scrii trebuie totuşi să scrii ceva, şi încă ceva – din sufletul tău…

*LAPIDÁR1 ~ă (~i, ~e) adj. 2) (despre formule, expresii, stil, vorbire) Care constă din puține cuvinte; concis; laconic; succint. /fr. lapidaire, lat. lapidarius.(conform DexOnline)

• Into psychology
• Comments(0)

Luminiţa March 7th, 2010

Chiar atunci am început să mă gândesc la Thomas Jefferson şi la Declaraţia de Independenţă şi la partea despre dreptul nostru la viaţă, libertate şi căutarea fericirii. Şi îmi amintesc că m-am gândit: cum a ştiut el să pună partea despre căutare acolo? Că poate fericirea este ceva ce putem doar căuta, şi că de fapt nu o putem avea niciodată cu adevărat. Indiferent ce s-ar întâmpla. Cum a ştiut el asta?

Thomas Jefferson a pomenit de câteva ori despre fericire în Declaraţia de Independenţă. Poate pare un cuvânt ciudat de întâlnit în acel document, dar el era un fel de… Era un artist. I-a numit pe englezi “perturbatorii armoniei noastre”. Şi-mi amintesc cum stăteam acolo în acea zi, gândindu-mă la ceea ce mă perturba pe mine. Întrebările pe care mi le puneam: dacă toate acestea erau bune. Dacă voi reuşi.

Mă obişnuisem cu Will Smith în altfel de ipostaze. Mă obişnuisem să-l văd doar râzând, doar amuzant, doar ironic, doar glumeţ, doar îndrăzneţ. El era omul care credea în sufletul unui robot, în “I, robot”, el era doctorul de iubire din “Hitch”, el era aventurierul profesionist din “Men in black”, el era curajosul şi omul de încredere din “Independence day”. În “The Pursuit of Happiness“, însă, el dovedeşte că poate fi cu mult mai mult de atât. Că poate fi sensibil şi stăpân pe situaţie, în acelaşi timp. Că poate fi visător şi ambiţios, debusolat şi motivat, încrezător şi muncitor. Lacrimile din ochii lui sunt mai mult decât lacrimile unui simplu actor. Pentru că povestea pe care el o ilustrează este una reală. Care poate avea loc, poate, chiar sub nasul nostru, zilnic. Atâta doar că lumea nu o cunoaşte pentru simplul motiv că cei care suferă, cu adevărat, nu se laudă cu asta. Ci speră, zâmbesc şi se luptă mereu să regăsească acea rază de lumină sortită şi lor pe acest pământ. Se zbat pentru a deveni cineva, prin propriile forţe, demonstrându-şi valoarea doar prin muncă şi prin atitudine. Esenţa filmului se regăseşte în chiar cuvintele personajului principal:

Să nu laşi niciodată pe cineva să-ţi spună că nu poţi să faci ceva. Nici măcar pe mine. Dacă ai un vis, trebuie să-l aperi. Căci dacă oamenii nu pot să facă ei înşişi un lucru, o să-ţi spună că nici tu nu eşti în stare să-l faci. Dacă vrei ceva, te duci şi-ţi iei. Punct.

PS: Concluzia asta mi-a amintit de alegoria broscuţelor. Poate că uneori e mai bine să fii, pur şi simplu, surd la remarcile celorlalţi.

• Filme , Into psychology
• Comments(0)

Luminiţa March 5th, 2010

Scriam acum câteva zile că îmi propun ca primăvara aceasta să fie o primăvară a redescoperirii de sine. A revizuirii atitudinii în faţa vieţii şi faţă de evenimentele zilnice din viaţa mea. Altfel spus, să caut să văd, de acum încolo, doar părţile pline ale paharelor pe jumătate goale. Să caut să transform mucegaiurile, bubele şi noroiul în licenţe poetice personale. Să nu mai las răutatea din mine însămi şi din cei din jurul meu să mă mai afecteze în sens negativ, ci să caut să culeg chiar şi din aspectele mai puţin bune ale vieţii învăţături numai bune de ţinut minte pentru mai târziu. Pentru că tare mi-ar plăcea să ajung o bătrână înţeleaptă. Da, ai citit bine. Parcă mă şi văd, cu părul nins şi cu ochelari aurii pe nas, înconjurată de nepoţei şi de copii de toate vârstele care ar vrea să afle de la mine tainele vieţii…

Pentru că simt că am atâtea lucruri bune de dăruit! Şi totuşi, mai am atâtea de învăţat. Iar în primul şi în primul rând, trebuie neapărat să învăţ cum să fac să dăruiesc fără să mai aştept nimic în schimb. Şi ştiu că cel mai simplu ar fi să încep de aici. Să vă dăruiesc vouă, adică necunoscuţilor care mai poposiţi din când în când la poarta gândurilor mele, flori răsădite în sentimente din cele mai diverse şi mai antonimice, irigate însă doar cu optimism şi poftă de viaţă. Voi începe să vorbesc mai mult despre mine însămi. Voi începe să vorbesc cu adevărat despre mine însămi. Pentru că am nevoie de rădăcini pentru a da naştere unor ramuri trainice de minuni verzi. Iar acestea se află în trecut, în copilăria din care mă trag ca dintr-o ţară (Antoine de Saint-Exupéry). Am nevoie să îmi accept trecutul aşa cum e, cu bune şi cu rele, încercând, în acelaşi timp, să recuperez lecţiile pierdute la vremea respectivă. Adică să îmi recunosc greşelile, pentru a nu le mai repeta, aşa cum dintr-o încăpăţânare infantilă o făceam până nu demult în mod constant şi al naibii de dureros.

Am reflectat îndelung la această decizie, am încercat aproape cu disperare să-mi dau seama de soluţiile rezolvării dezechilibrului în care simt că mă zbat de ceva vreme. Pentru aceasta, am analizat cu atenţie întâmplări şi conversaţii din ultimul timp. Mi-am dat seama că devenisem superficială şi mai egoistă ca niciodată. Cuvinte urâte, care-mi displac profund. O atitudine cu atât mai urâtă cu cât aveam pretenţia, de la mine însămi, că sunt o fiinţă profundă, originală, deosebită. Voi povesti, aşadar, despre copilăria mea şi despre simbolistica personală de care aminteam în articolul precedent. Singurele lucruri despre care nu voi vorbi, aici, vor fi cele cu referire la liceul pe care l-am terminat şi la facultatea pe care o urmez, din punct de vedere profesional. Despre aceste aspecte am de gând să mă apuc serios de scris într-un blog privat, pentru că există atâtea amintiri, persoane, detalii şi întâmplări care mi-au marcat adolescenţa, dar pe care m-am ferit să le imortalizez până acum în cuvinte. Poate, pe de o parte, din cauza rutinei zilnice care le răpea, uneori, din etraordinaritate. Poate, pe de altă parte, din cauza regimului special şi oarecum confidenţial pe care a trebuit şi trebuie să-l respect în instituţiile care mă pregătesc la un nivel elevat pentru o viaţă decentă şi respectabilă, şi anume – cel militar. E un detaliu suficient de ştiut în mod public despre mine, în acest spaţiu virtual. Deoarece acest proiect va fi unul personal, dar adaptat pentru publicul doritor de a afla aspecte ale vieţii în astfel de instituţii, pentru că visez ca el să devină, în cele din urmă, o carte, poate chiar un roman autobiografic. Tocmai de aceea va fi deschis, la cerere, tuturor persoanelor, cunoscuţi sau necunoscuţi, care îmi vor dovedi încredere şi care se vor angaja, prin privilegiul de a-mi deveni primi cititori, să mă susţină şi să mă încurajeze prin comentarii, critici sau sugestii în mod constant.

Între timp, am lăsat garda mai jos niţel, adăugând în sidebar câteva linkuri spre albume de fotografii din Franţa, unde am efectuat în urmă cu un an, timp de 6 luni, prin programul Erasmus, un semestru de substituţie în oraşul Tarbes. Şi, pentru că nu îmi place să amestec lucrurile, dar şi pentru că mă mândresc cu faptul că, în sfârşit, am şi eu un aparat foto digital, lucru la care visam de muuult timp, am înfiinţat un blog de fotografie, intitulat Souvenirs d’un Papillon (Amintirile unui Fluture), pentru a împărţi cu voi unele dintre fotografiile mele preferate. Un link spre acest blog va apărea în curând şi pe pagina Umblu prin lume.

Acestea fiind spuse, vă mulţumesc tuturor celor care veţi fi alături de mine. Ştiu pe cineva care şi-a exprimat deja plăcerea de a-mi fi de folos şi datorită căruia, de altfel, am şi ajuns la concluziile de mai sus. Este vorba despre Răzvan, şi ţin să-ţi mulţumesc pe această cale, suflet frumos, mai ales pentru unul din ultimele tale articole, la lecturarea căruia aproape că mi-au dat lacrimile. Părea a avea un mesaj ascuns şi, în acelaşi timp, atât de simplu. “Dacă vrei să sari, strigă“. Ei bine, nu mă aflu într-o stare chiar atât de critică, nici nu ştiu dacă aş avea dreptul măcar s-o numesc aşa, este vorba doar despre îmbunătăţirea calităţii propriei vieţi prin exerciţiul eliberator al scrisului despre tine însuţi, sub supravegherea unui suflet care să te înţeleagă. Şi despre acceptarea ajutorului din exterior. Asemenea mesajului următorului cântec, pe care l-am ascultat de nenumărate ori pentru a mă convinge pe deplin că “arta de a primi” este cu adevărat, o calitate care, dacă ar fi conştientizată de fiecare dintre noi, lumea ar deveni un pic mai bună:

• Into psychology , Muzica sufletului meu , Umblu prin lume
• Comments(2)

Luminiţa February 11th, 2010

Pentru că îmi dă târcoale un gând despre care mi-ar plăcea să discut cu cineva, în eventualitatea stabilirii nivelului de adevăr conţinut în el:

Îi criticăm, îi îndepărtăm, îi detestăm, îi ocolim doar pe cei ce au aceleaşi defecte ca şi noi.

• Into psychology
• Comments(2)

Luminiţa February 9th, 2010

“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme Camelia.

Mi s-a tot spus, de multe ori, că sunt prea naivă şi credulă, ceea ce ar cam fi echivalent cu faptul că nu doar nu mă feresc să cad în gropi, ci de multe ori aleg să mă arunc singură în ele. Ceea ce, luând ca referinţă afirmaţia de mai sus, ar însemna că nu sunt prea înţeleaptă, de felul meu. Eu cred însă că adevărata înţelepciune este ştiinţa de a ieşi din gropi. Precauţia de a purta mereu cu tine o scară, care să te ajute să te ridici şi să-ţi continui drumul. Iar mie îmi plac scările, mereu mi-au plăcut. Şi nu-mi fac griji că voi rămâne fără trepte. Oamenii pot fi şi trepte, şi gropi. Menirea mea este de-ai ajuta să-şi descopere calitatea de trepte. Îmi plac oamenii-trepte.

• De ce (nu) iubim , I can see you. Can you see me? , Into psychology , Muzica sufletului meu
• Comments(6)

Luminiţa February 9th, 2010

“Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.” (Mircea Cărtărescu, REM)

Am avut parte, în seara aceasta, de un dialog care mi-a deschis ochii asupra unor aspecte la care nu atât mă gândeam, cât le simţeam de mult timp zbătându-se în mine, numai că nu găseam cuvintele potrivite pentru a le da o formă, pentru a le conştientiza. Este vorba, în primul rând, despre apropierea dintre oameni, sau mai bine zis, de motivele care îi ţin izolaţi unii de alţii. De cele mai multe ori, relaţiile interumane, acelea care ajung să capete o formă mai complexă decât un simplu bună ziua spus zilnic vânzătorului de pâine, de pildă, nu se întemeiază decât în baza unui profit, în funcţie de nevoile personale pe care ne aşteptăm să ni le satisfacă ceilalţi. În acest temei, oamenii tind să îşi formeze idealuri atât de greu de atins încât marea majoritate dintre ei ajung, într-un final, să rămână tot singuri. Pentru că fiecare om în parte îşi doreşte să fie înconjurat doar de oameni puternici, doar de oameni siguri pe ei, doar de oameni inteligenţi şi care ştiu ce vor de la viaţă. Acest ideal însă nu există. Nu există om care, în felul său, să nu fie slab, să nu aibă şi el călcâiul său de Ahile care, de altfel, cu cât e mai ascuns, cu atât e mai periculos… Există doar oameni care pot fi mai persuasivi decât alţii. Şi care, la rândul lor, caută să se apropie de cei care sunt mai persuasivi decât ei. În felul acesta se creează un lanţ al slăbiciunilor care duce la neputinţa de apropiere, în care oricine e vânat de cineva, vânează la rândul său pe altcineva, iar cercul rămâne deschis la nesfârşit…

Culmea e că oamenilor le este foarte uşor să interacţioneze de la distanţă, să îşi calculeze în tăcere paşii, să cântărească cuvintele dincolo de un ecran, când vine vorba însă să privească unul în ochii celuilalt, să îşi adulmece unul altuia glasul, se tem şi se pierd în detalii nesemnificative. Cel mai mare defect al meu, pe care observ că mi-e din ce în ce mai greu să-l corectez pe măsură ce fac cunoştinţă cu din ce în ce mai multe persoane, este acela că întrerup oamenii. Le întrerup ideile, le întrerup frazele, le întrerup, de fapt, entuziasmul. E un început cât se poate de nepotrivit al unei relaţii care se vrea solidă, de durată, bazată pe încredere şi ataşament. Poate că totul mi se trage de la faptul că, scriind atât de mult despre întâmplări şi sentimente într-un fel sau altul semnificative pentru mine, însă în mod firesc fără prea mare însemnătate pentru cineva din afară, am impresia despre mine însămi că nu exist. Atunci simt nevoia la apropierea ca din greşeală de cineva să îmi justific existenţa, să îmi luminez trecutul mai mult decât prezentul, să îi retez celuilalt orice posibilitate de a-şi dori să mă cunoască şi să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce am fost. Pentru că nu atât trecutul te caracterizează, cât prezentul, cât felul tău de a apărea sub formă de om în faţa altui om.

Prin ce se caracterizează însă acest fel de a fi om în faţa altui om? E o întrebare abstractă la care singurul răspuns viabil ar fi unul la fel de abstract, mă gândesc însă că cel mai important lucru este, la un moment dat, să ştii să asculţi. Însă până şi pentru acest lucru ai nevoie de exerciţiu. Iar dacă nimeni nu pare să mai ştie poveşti, dacă nimeni nu mai ştie să spună poveşti, cum să nu fii tentat să le repovesteşti la nesfârşit pe cele pe care le ştii deja, doar pentru a umple un gol sau o tăcere pe care te-ai obişnuit să o alungi prin clişee?…

De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. (Antoine de Saint-Exupéry)

• Into psychology
• Comments(10)

Luminiţa January 24th, 2010

De foarte mult timp mă preocupă aspectul acesta al nickname-urilor pe care la un moment dat în viaţă le primim cu voia sau fără voia noastră, fiind nevoiţi fie să ne obişnuim cu ele, fie să ne obişnuim a le ignora. Cineva a scris astăzi un articol în tandem cu gândurile mele, provocându-mă să încerc să găsesc răspunsuri şi, eventual, soluţii. Iată despre ce e vorba:

“Nu-mi aleg singur porecla, dar aleg oamenii care au voie să mă poreclească.”
Această afirmaţie vine la fix după o perioadă în care m-am gândit mult cum să abordez subiectul şi cam cum aş putea să descriu starea de spirit pe care ne-o induc poreclele pe care cel mai adesea le primim fără voia noastră. De aceea, m-ai şi pus pe gânduri cu privire la aplicabilitatea acestei decizii. Mie, spre exemplu, prietenii (sau cei pe care îi consider eu a-mi fi prieteni şi cărora le-aş da din tot sufletul voie să mă numească cum vor ei, pentru că ştiu că nu ar face-o din răutate) nu mi-au găsit nici o poreclă, niciodată (în afară de diminutivele pe care deja le cunoaşteţi şi voi legate de cele două prenume ale mele). În schimb, deşi nu am fost niciodată strigată astfel pe faţă, mi s-a zis şi am înţeles că, de pildă, în liceu, eram supranumită “monstruleţ”. Asta pentru că, deşi nu eram genul de persoană populară, mai toată lumea mă cunoştea şi mă invidia. Din cauză că, deşi nu eram o adolescentă arătoasă şi aveam mai mereu probleme cu tenul, am avut pentru o perioadă drept iubit un baiat tare drăguţ. La aceste motive coerente mă gândeam eu la vremea respectivă pentru că eram plină de complexe şi vulnerabilă. Şi, totuşi, nimeni nu a încercat vreodată să mă atace pe faţă.

Lucrurile s-au mai schimbat de când ne-am mutat la facultate. M-am schimbat şi eu, şi mediul, şi atitudinea celor din jur faţă de mine, ca şi percepţia mea faţă de mine însămi. În prezent, însă, există câteva persoane pe care nu le-aş trece pe lista celor mai bine intenţionate, care mă strigă folosind un derivat de la numele localităţii mele natale. Nu ştiu de ce, dar nu m-am împăcat nici până în acest moment cu apelativul, şi chiar îi ignoram într-o vreme, după ce am încercat să mă împotrivesc o perioadă, pe cei care mă salutau aşa. Într-o zi unul dintre ei a încercat să îmi explice că nu vor să fie răi, ci, dimpotrivă, vor să mă determine să fiu mai deschisă. Să fie oare aşa?… Am zâmbit atunci şi m-am gândit mai bine. Am început să iubesc, într-un fel porecla primită, deşi cu numai câteva zile înainte nici nu îi priveam în ochi pe cei care mă strigau aşa. Asta pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde plecăm şi, de ce să nu recunosc, faptul că localitatea mea devine un pic mai celebră cu fiecare persoană care îmi aude porecla nu poate să fie decât un motiv de mândrie. Deşi, mărturisesc, încă mai sunt circumspectă. Încă mi se pare că sună un pic ciudat.

Aşadar, cum ar fi normal să reacţionez, de fapt? Cum trebuie să îi abordezi pe cei cărora nu le-ai dat voie să te poreclească, dar totuşi au făcut-o, observându-ţi iritaţia şi dorind să profite, ca orice ignorant, de pe urma ei? Cum mai poţi afirma, în acest caz, că “îi alegi pe cei care au voie să te poreclească”?

Octavian mi-a sugerat evitarea: “stiu ca nu e una din chestiile etice sau friendly pe care poti sa le faci, dar eu sincer am incetat sa ma bazez pe mediu ca fiind punctul de plecare pentru orice. Exista oameni cu care nu vorbesc, pe care nu-i frecventez, carora nu le raspund la provocari si punct. Lumea e facuta pana la urma din ce vrei tu sa fie facuta si nu e obligatoriu sa fie lumea larga. Sunt convins ca exista suficienta lume care nu ma inghite, dar si suficienta lume care ma place sau macar ma tolereaza. Si prefer sa-mi calculez mediul pornind de la ei. Si nu, nu ma poreclesc in moduri ciudate, sau daca o fac, n-am auzit eu. ”

Deşi e o bună atitudine bazată pe principiul “cel mai deştept cedează”, mi se pare un pic trasă de păr. Ca şi cum ai alege să te muţi în alt oraş atunci când prin al tău se anunţă trecerea unui uragan. Cred că de fapt şi de drept singura teamă este aceea că vom fi desconsideraţi sau luaţi peste picior de oamenii la care chiar ţinem, în cazul în care vor auzi şi ei cum suntem strigaţi de unele persoane. Citeam undeva odată că, de fapt, poreclele nu fac decât să ne sculpteze personalitatea şi să ne facă mai puternici. Ceva de genul “spune-mi câte porecle ai, ca să-ţi spun cât de puternic eşti.” Pentru că doar cel care primeşte o poreclă poate ieşi din anonimat. Şi acum îmi aduc aminte de liceu şi de poreclele cu adevărat ciudăţele pe care le aveau unele cadre, şi despre care aveau cu siguranţă cunoştinţă, pentru că nu de puţine ori li se împleticea limba în gură atunci când vorbeau unii despre alţii: Potârniche, Păsărică, Amiba, Ţiparul… Nu caut să îmi răspund la întrebarea “de ce primim porecle?” ci “de ce refuzăm poreclele?” sau “este refuzul o bună strategie?”, “este ignoranţa o bună soluţie pentru devenirea noastră, ca oameni?”

PS: Mi-am amintit de universitatea la care am avut şansa să îmi petrec 6 luni din viaţa de student şi unde am învăţat o groază de lucruri frumoase şi folositoare. Acolo, stundeţii aveau un minunat obicei (despre care am impresia că am mai vorbit deja) de a se organiza în familii, cu un anumit specific: gentilii, morocănoşii, beţivii, muzicienii, chitariştii… existau familii mixte, numai cu fete sau numai cu băieţi ş.a.m.d. Bineînţeles, denumirile erau orientative, nu însemna neapărat că dacă făceai parte din familia beţivilor, era musai să şi bei de stingi. La începutul fiecărui an şcolar, bobocilor li se pregătea o lună de “integrare”, cu multe jocuri, cântece şi probe, perioadă în care fiecare dintre cei nou veniţi era adoptat de o familie, în funcţie de afinităţi. Acum vine partea mai interesantă: tot în funcţie de aptitudinile şi calităţile lor, fiecare boboc primea… o poreclă, pe care era obligat să o poarte la vedere, atunci când frecventau “foyer”-ul, scrisă pe o spatele unei bluze albe care, într-un final, numai albă nu ajungea.  Exemple de astfel de porecle: X-Wing, Kascrêm, Ventedge, Syxtin, Granî sau Chaud-Peur (pe ultima ţin neapărat s-o şi explic, pentru că a fost primită în afara perioadei de “recrutare” şi e tare simpatică: “chaud” înseamnă în franceză “cald, fierbinte” şi face aluzie la faptul că băiatul nostru era căutat des la telefon de către fete; “peur” înseamnă “frică” şi face referire la faptul că, sărăcuţul, era tare stresat în perioada examenelor; iar per ansamblu, “chaupeur” ar fi o marcă americană de motocicletă, aluzie la faptul că prietenul nostru era mare amator de plimbări pe două roţi). Am rămas impresionată şi admir comunitatea lor şi faptul că, pe lângă într-ajutorarea care stă la baza relaţiilor dintre ei, există atâta organizaţie şi nimeni nu este uitat. Cum o fi să trăieşti într-o societate plină de oameni care nu se strigă niciodată pe nume?

• Into psychology
• Comments(6)