De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!
Luminiţa March 5th, 2010
Scriam acum câteva zile că îmi propun ca primăvara aceasta să fie o primăvară a redescoperirii de sine. A revizuirii atitudinii în faţa vieţii şi faţă de evenimentele zilnice din viaţa mea. Altfel spus, să caut să văd, de acum încolo, doar părţile pline ale paharelor pe jumătate goale. Să caut să transform mucegaiurile, bubele şi noroiul în licenţe poetice personale. Să nu mai las răutatea din mine însămi şi din cei din jurul meu să mă mai afecteze în sens negativ, ci să caut să culeg chiar şi din aspectele mai puţin bune ale vieţii învăţături numai bune de ţinut minte pentru mai târziu. Pentru că tare mi-ar plăcea să ajung o bătrână înţeleaptă. Da, ai citit bine. Parcă mă şi văd, cu părul nins şi cu ochelari aurii pe nas, înconjurată de nepoţei şi de copii de toate vârstele care ar vrea să afle de la mine tainele vieţii…
Pentru că simt că am atâtea lucruri bune de dăruit! Şi totuşi, mai am atâtea de învăţat. Iar în primul şi în primul rând, trebuie neapărat să învăţ cum să fac să dăruiesc fără să mai aştept nimic în schimb. Şi ştiu că cel mai simplu ar fi să încep de aici. Să vă dăruiesc vouă, adică necunoscuţilor care mai poposiţi din când în când la poarta gândurilor mele, flori răsădite în sentimente din cele mai diverse şi mai antonimice, irigate însă doar cu optimism şi poftă de viaţă. Voi începe să vorbesc mai mult despre mine însămi. Voi începe să vorbesc cu adevărat despre mine însămi. Pentru că am nevoie de rădăcini pentru a da naştere unor ramuri trainice de minuni verzi. Iar acestea se află în trecut, în copilăria din care mă trag ca dintr-o ţară (Antoine de Saint-Exupéry). Am nevoie să îmi accept trecutul aşa cum e, cu bune şi cu rele, încercând, în acelaşi timp, să recuperez lecţiile pierdute la vremea respectivă. Adică să îmi recunosc greşelile, pentru a nu le mai repeta, aşa cum dintr-o încăpăţânare infantilă o făceam până nu demult în mod constant şi al naibii de dureros.
Am reflectat îndelung la această decizie, am încercat aproape cu disperare să-mi dau seama de soluţiile rezolvării dezechilibrului în care simt că mă zbat de ceva vreme. Pentru aceasta, am analizat cu atenţie întâmplări şi conversaţii din ultimul timp. Mi-am dat seama că devenisem superficială şi mai egoistă ca niciodată. Cuvinte urâte, care-mi displac profund. O atitudine cu atât mai urâtă cu cât aveam pretenţia, de la mine însămi, că sunt o fiinţă profundă, originală, deosebită. Voi povesti, aşadar, despre copilăria mea şi despre simbolistica personală de care aminteam în articolul precedent. Singurele lucruri despre care nu voi vorbi, aici, vor fi cele cu referire la liceul pe care l-am terminat şi la facultatea pe care o urmez, din punct de vedere profesional. Despre aceste aspecte am de gând să mă apuc serios de scris într-un blog privat, pentru că există atâtea amintiri, persoane, detalii şi întâmplări care mi-au marcat adolescenţa, dar pe care m-am ferit să le imortalizez până acum în cuvinte. Poate, pe de o parte, din cauza rutinei zilnice care le răpea, uneori, din etraordinaritate. Poate, pe de altă parte, din cauza regimului special şi oarecum confidenţial pe care a trebuit şi trebuie să-l respect în instituţiile care mă pregătesc la un nivel elevat pentru o viaţă decentă şi respectabilă, şi anume – cel militar. E un detaliu suficient de ştiut în mod public despre mine, în acest spaţiu virtual. Deoarece acest proiect va fi unul personal, dar adaptat pentru publicul doritor de a afla aspecte ale vieţii în astfel de instituţii, pentru că visez ca el să devină, în cele din urmă, o carte, poate chiar un roman autobiografic. Tocmai de aceea va fi deschis, la cerere, tuturor persoanelor, cunoscuţi sau necunoscuţi, care îmi vor dovedi încredere şi care se vor angaja, prin privilegiul de a-mi deveni primi cititori, să mă susţină şi să mă încurajeze prin comentarii, critici sau sugestii în mod constant.
Între timp, am lăsat garda mai jos niţel, adăugând în sidebar câteva linkuri spre albume de fotografii din Franţa, unde am efectuat în urmă cu un an, timp de 6 luni, prin programul Erasmus, un semestru de substituţie în oraşul Tarbes. Şi, pentru că nu îmi place să amestec lucrurile, dar şi pentru că mă mândresc cu faptul că, în sfârşit, am şi eu un aparat foto digital, lucru la care visam de muuult timp, am înfiinţat un blog de fotografie, intitulat Souvenirs d’un Papillon (Amintirile unui Fluture), pentru a împărţi cu voi unele dintre fotografiile mele preferate. Un link spre acest blog va apărea în curând şi pe pagina Umblu prin lume.
Acestea fiind spuse, vă mulţumesc tuturor celor care veţi fi alături de mine. Ştiu pe cineva care şi-a exprimat deja plăcerea de a-mi fi de folos şi datorită căruia, de altfel, am şi ajuns la concluziile de mai sus. Este vorba despre Răzvan, şi ţin să-ţi mulţumesc pe această cale, suflet frumos, mai ales pentru unul din ultimele tale articole, la lecturarea căruia aproape că mi-au dat lacrimile. Părea a avea un mesaj ascuns şi, în acelaşi timp, atât de simplu. “Dacă vrei să sari, strigă“. Ei bine, nu mă aflu într-o stare chiar atât de critică, nici nu ştiu dacă aş avea dreptul măcar s-o numesc aşa, este vorba doar despre îmbunătăţirea calităţii propriei vieţi prin exerciţiul eliberator al scrisului despre tine însuţi, sub supravegherea unui suflet care să te înţeleagă. Şi despre acceptarea ajutorului din exterior. Asemenea mesajului următorului cântec, pe care l-am ascultat de nenumărate ori pentru a mă convinge pe deplin că “arta de a primi” este cu adevărat, o calitate care, dacă ar fi conştientizată de fiecare dintre noi, lumea ar deveni un pic mai bună:
“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme 
