Archive for the 'Muzica sufletului meu' Category

De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!

Luminiţa March 5th, 2010

Scriam acum câteva zile că îmi propun ca primăvara aceasta să fie o primăvară a redescoperirii de sine. A revizuirii atitudinii în faţa vieţii şi faţă de evenimentele zilnice din viaţa mea. Altfel spus, să caut să văd, de acum încolo, doar părţile pline ale paharelor pe jumătate goale. Să caut să transform mucegaiurile, bubele şi noroiul în licenţe poetice personale. Să nu mai las răutatea din mine însămi şi din cei din jurul meu să mă mai afecteze în sens negativ, ci să caut să culeg chiar şi din aspectele mai puţin bune ale vieţii învăţături numai bune de ţinut minte pentru mai târziu. Pentru că tare mi-ar plăcea să ajung o bătrână înţeleaptă. Da, ai citit bine. Parcă mă şi văd, cu părul nins şi cu ochelari aurii pe nas, înconjurată de nepoţei şi de copii de toate vârstele care ar vrea să afle de la mine tainele vieţii…

Pentru că simt că am atâtea lucruri bune de dăruit! Şi totuşi, mai am atâtea de învăţat. Iar în primul şi în primul rând, trebuie neapărat să învăţ cum să fac să dăruiesc fără să mai aştept nimic în schimb. Şi ştiu că cel mai simplu ar fi să încep de aici. Să vă dăruiesc vouă, adică necunoscuţilor care mai poposiţi din când în când la poarta gândurilor mele, flori răsădite în sentimente din cele mai diverse şi mai antonimice, irigate însă doar cu optimism şi poftă de viaţă. Voi începe să vorbesc mai mult despre mine însămi. Voi începe să vorbesc cu adevărat despre mine însămi. Pentru că am nevoie de rădăcini pentru a da naştere unor ramuri trainice de minuni verzi. Iar acestea se află în trecut, în copilăria din care mă trag ca dintr-o ţară (Antoine de Saint-Exupéry). Am nevoie să îmi accept trecutul aşa cum e, cu bune şi cu rele, încercând, în acelaşi timp, să recuperez lecţiile pierdute la vremea respectivă. Adică să îmi recunosc greşelile, pentru a nu le mai repeta, aşa cum dintr-o încăpăţânare infantilă o făceam până nu demult în mod constant şi al naibii de dureros.

Am reflectat îndelung la această decizie, am încercat aproape cu disperare să-mi dau seama de soluţiile rezolvării dezechilibrului în care simt că mă zbat de ceva vreme. Pentru aceasta, am analizat cu atenţie întâmplări şi conversaţii din ultimul timp. Mi-am dat seama că devenisem superficială şi mai egoistă ca niciodată. Cuvinte urâte, care-mi displac profund. O atitudine cu atât mai urâtă cu cât aveam pretenţia, de la mine însămi, că sunt o fiinţă profundă, originală, deosebită. Voi povesti, aşadar, despre copilăria mea şi despre simbolistica personală de care aminteam în articolul precedent. Singurele lucruri despre care nu voi vorbi, aici, vor fi cele cu referire la liceul pe care l-am terminat şi la facultatea pe care o urmez, din punct de vedere profesional. Despre aceste aspecte am de gând să mă apuc serios de scris într-un blog privat, pentru că există atâtea amintiri, persoane, detalii şi întâmplări care mi-au marcat adolescenţa, dar pe care m-am ferit să le imortalizez până acum în cuvinte. Poate, pe de o parte, din cauza rutinei zilnice care le răpea, uneori, din etraordinaritate. Poate, pe de altă parte, din cauza regimului special şi oarecum confidenţial pe care a trebuit şi trebuie să-l respect în instituţiile care mă pregătesc la un nivel elevat pentru o viaţă decentă şi respectabilă, şi anume – cel militar. E un detaliu suficient de ştiut în mod public despre mine, în acest spaţiu virtual. Deoarece acest proiect va fi unul personal, dar adaptat pentru publicul doritor de a afla aspecte ale vieţii în astfel de instituţii, pentru că visez ca el să devină, în cele din urmă, o carte, poate chiar un roman autobiografic. Tocmai de aceea va fi deschis, la cerere, tuturor persoanelor, cunoscuţi sau necunoscuţi, care îmi vor dovedi încredere şi care se vor angaja, prin privilegiul de a-mi deveni primi cititori, să mă susţină şi să mă încurajeze prin comentarii, critici sau sugestii în mod constant.

Între timp, am lăsat garda mai jos niţel, adăugând în sidebar câteva linkuri spre albume de fotografii din Franţa, unde am efectuat în urmă cu un an, timp de 6 luni, prin programul Erasmus, un semestru de substituţie în oraşul Tarbes. Şi, pentru că nu îmi place să amestec lucrurile, dar şi pentru că mă mândresc cu faptul că, în sfârşit, am şi eu un aparat foto digital, lucru la care visam de muuult timp, am înfiinţat un blog de fotografie, intitulat Souvenirs d’un Papillon (Amintirile unui Fluture), pentru a împărţi cu voi unele dintre fotografiile mele preferate. Un link spre acest blog va apărea în curând şi pe pagina Umblu prin lume.

Acestea fiind spuse, vă mulţumesc tuturor celor care veţi fi alături de mine. Ştiu pe cineva care şi-a exprimat deja plăcerea de a-mi fi de folos şi datorită căruia, de altfel, am şi ajuns la concluziile de mai sus. Este vorba despre Răzvan, şi ţin să-ţi mulţumesc pe această cale, suflet frumos, mai ales pentru unul din ultimele tale articole, la lecturarea căruia aproape că mi-au dat lacrimile. Părea a avea un mesaj ascuns şi, în acelaşi timp, atât de simplu. “Dacă vrei să sari, strigă“. Ei bine, nu mă aflu într-o stare chiar atât de critică, nici nu ştiu dacă aş avea dreptul măcar s-o numesc aşa, este vorba doar despre îmbunătăţirea calităţii propriei vieţi prin exerciţiul eliberator al scrisului despre tine însuţi, sub supravegherea unui suflet care să te înţeleagă. Şi despre acceptarea ajutorului din exterior. Asemenea mesajului următorului cântec, pe care l-am ascultat de nenumărate ori pentru a mă convinge pe deplin că “arta de a primi” este cu adevărat, o calitate care, dacă ar fi conştientizată de fiecare dintre noi, lumea ar deveni un pic mai bună:

Cândva, pe vremea catedralelor

Luminiţa February 14th, 2010

Primul meu contact cu muzicalul Notre-Dame de Paris a fost undeva pe la începutul clasei a 10-a, adică în urmă cu mai bine de 5 ani, prin intermediul profesoarei de franceză, care tocmai făcuse rost de un album în original al acestei capodopere de excepţie. L-am ascultat de atâtea ori atunci, încât multă vreme după aceea mi-au răsunat în minte unele versuri care au lăsat urme adânci în sufletul meu, pe care le simt şi acum la fel de puternice ca în prima zi.

Aseară am simţit nevoia să vizionez şi adaptarea scenică a acestei poveşti aproape perfecte, aş spune eu, prin măreţie şi prin energia sentimentelor transmise. Fiecare dintre noi cred că a auzit măcar o dată, în treacăt, despre cocoşatul de la Notre-Dame. Departe de a fi doar povestea lui, deşi iubirea lui e cea mai cântată şi mai regretată, istoria ce se ţese în preajma zidurilor acelei faimoase catedrale din Paris este povestea tragică a unor suflete împotmolite în tarele unei societăţi guvernate de religie. Deşi nu există epitete suficiente pentru a descrie frumuseţea lor, în ordinea în care apar în cadrul spectacolului alcătuit din două acte (găsiţi mai multe informaţii pe această pagină de wikipedia), voi scrie câteva cuvinte despre melodiile cele mai dragi sufletului meu.

1. Le temps des cathedrales – Preferata mea dintotdeauna. Dincolo de interpretarea de excepţie a lui Bruno Pellier, de prezenţa scenică, de frumuseţea solistului, această melodie mă impresionează în primul rând prin versurile sale, apoi prin linia melodică. Trubadurul justifică impozantele construcţii din timpul Evului Mediu prin nevoia oamenilor de a lăsa în urma lor ceva nepieritor, dar mai ales prin visul lor de a atinge stelele, de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu. Il est venu le temps des cathédrales, le monde est entré dans un nouveau millénaire. L’homme a voulu monter vers les étoiles, écrire son histoire dans le verre ou dans la pierre! Nu-mi pot scoate însă din minte previziunea de la sfârşit, conştiinţa că, în cele din urmă, până şi catedralele vor dispărea, datorită “vandalilor” anilor 2000 care, în inconştienţa lor, în micimea lor de suflet, vor căuta să distrugă totul…

2. Bohémienne – Îmi place în mod deosebit începutul, Continue Reading »

Gropi şi trepte

Luminiţa February 9th, 2010

Sighişoara“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme Camelia.

Mi s-a tot spus, de multe ori, că sunt prea naivă şi credulă, ceea ce ar cam fi echivalent cu faptul că nu doar nu mă feresc să cad în gropi, ci de multe ori aleg să mă arunc singură în ele. Ceea ce, luând ca referinţă afirmaţia de mai sus, ar însemna că nu sunt prea înţeleaptă, de felul meu. Eu cred însă că adevărata înţelepciune este ştiinţa de a ieşi din gropi. Precauţia de a purta mereu cu tine o scară, care să te ajute să te ridici şi să-ţi continui drumul. Iar mie îmi plac scările, mereu mi-au plăcut. Şi nu-mi fac griji că voi rămâne fără trepte. Oamenii pot fi şi trepte, şi gropi. Menirea mea este de-ai ajuta să-şi descopere calitatea de trepte. Îmi plac oamenii-trepte.

Cântec pentru cei ce nu aud

Luminiţa February 7th, 2010

Dintotdeauna am fost impresionată de limbajul semnelor, de acele linii şi curbe desenate în aer care spun ceva mai mult decât am avea impresia noi, cei care ne putem bucura de sunete, de muzică, de voci. Nu mai ţin minte cum se numea, dar urmăream, pe când eram mai mică, la răstimpuri, o emisiune împodobită într-un colţ al ecranului cu o astfel de “traducere”… Încă de atunci mi-am aşezat undeva, într-un ungher de inimă, dorinţa de a învăţa şi eu acel limbaj. Mi-am redeşteptat acest dor prin descoperirea acest minunat videoclip al unei melodii tare dragi mie, care nu atât îmi aminteşte de mine, cât de oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit cândva, undeva, departe… Şi nu, cântecul nu este pentru cei ce nu aud, atât cât este pentru cei ce nu ascultă…

Să ştii să zâmbeşti unui necunoscut ce trece pe lângă tine, fără să păstrezi nici o mărturie a acestui gest, decât aceea a bucuriei. Să ştii să iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, nici apropiere, nici o mare iubire, nici măcar speranţa de a fi iubit. Dar să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără să iei nimic în schimb, să nu faci nimic altceva decât să înveţi, să înveţi să iubeşti, să iubeşti fără să aştepţi, să iubeşti cu orice preţ, să înveţi să zâmbeşti, nu mai mult decât pentru simplul gest, fără a-ţi dori restul. Să înveţi să trăieşti şi apoi să pleci. Să ştii să aştepţi, să guşti din acea bucurie deplină pe care s-o primeşti ca din greşeală, într-atât să nu te mai aştepţi la ea. Să te vezi şi să crezi în asta pentru a înşela frica de singurătate ancorată ca atâtea riduri care întunecă oglinzile. Să ştii să suferi, în tăcere, fără murmur, nici apărare nici armură, să suferi până la a-ţi dori să mori, şi să te ridici renăscând din propria-ţi cenuşă, cu atâta iubire ce se vrea revândută încât să tragi o linie peste trecut. Să înveţi să visezi, să visezi pentru doi, doar închizând ochii şi să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără părtinire, nici cu jumătăţi de măsură. Să înveţi să rămâi, să vrei până la capăt să rămâi, orice ar fi. Să înveţi să iubeşti, şi apoi să pleci, şi să pleci… (Florent Pagny, Savoir aimer – traducere personală)

Viaţa nu mă învaţă nimic

Luminiţa February 6th, 2010

Nu ştiu exact despre ce aş vrea să scriu aici, dar simt nevoia să scriu ceva în legătură cu cele ce s-au petrecut în ultimul timp. Şi care se petrec, de altfel, în fiecare sesiune. Adică stres, voluntar pentru unii, involuntar, pentru ceilalţi care îşi împart convieţuirea cu primii. Aiureală. Muncă, multă muncă şi foarte mult nesomn. Nopţi şi uneori dimineţi pierdute adesea fără nici un rost. Noroc, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin. De aici, frustrări. Probleme existenţiale. Invidii. Şi chiar lacrimi. Pentru că studiul nu mai e pentru a şti, ci pentru a fi evaluat. Şi culmea e că cei care iau notă minimă sau chiar eşuează nu plâng niciodată. Îşi poartă neputinţa pe buzele zâmbitoare la fel ca şi mai înainte şi… mai încearcă o dată, conştienţi că au nevoie să se străduiască un pic mai mult. Deşi n-am putea să afirmăm că nu şi-au dat interesul. Prin natura ei, facultatea pe care o urmez îşi obligă toţi studenţii să participe la ore. N-am putea să îi suspectăm de neştiinţă voluntară după toate acele cursuri parcurse, în deplină atenţie sau chiar cu gândurile aiurea. Sunt tineri. Dar nu despre ei e vorba, ci despre ceilalţi. Cei care plâng pentru nota 8 sau 9. Am plâns şi eu odată pentru un -10, însă aveam 7 ani, eram abia în clasa I… Dar nu vreau deloc să-i acuz de nici un păcat al societăţii contemporane. Dimpotrivă, mi se rupe inima văzându-i aşa, pe de o parte, pentru că îmi dau bine seama că în acest caz inconştienta sunt eu, prin pasivitatea mea. Pentru că în joc este viitorul fiecăruia dintre noi în parte. Repartiţiile pentru viitoarele locuri de muncă vor fi în principal în funcţie de media obţinută pe parcursul întregii facultăţi. Iar în condiţiile în care în cea mai mare parte a timpului aştepţi să-ţi pice din cer, în loc să pui mâna şi să lucrezi în plus, pentru tine, chiar şi atunci când nu ţi se cere, să fii conştiincios pe tot parcursul anului sau consecvent în pregătirea ta, nu prea ai dreptul să te gândeşti la momentul în care vei fi pus în situaţia de a accepta o activitate sau o locaţie care nu ţi se potriveşte…

În vreme ce unii pun mai presus de toate în viaţa lor fix acel moment. Nedorindu-şi nici pe departe performanţa, ci, pur şi simplu, bunul trai. Păi cum să nu le fie ciudă când un altul, care chiar dacă le e în primul rând coleg, le e în acelaşi timp contracandidat, obţine, nepregătindu-se cu la fel de multă râvnă şi efort ca şi ei, aceelaşi calificativ la un examen dificil? Mi se pare logică, dar şi un pic suspectă această competiţie implicită, pe care nu aş şti însă să o clasific. Înţeleg mecanismul, dar nu aprob deloc raţionamentul acestei atitudini. Mi se pare dureroasă pentru că, în primul rând, ne privează de privilegiul de a fi oameni. De prietenii adevărate, şi nu prefăcute. De apropierea firească dintre noi. Pentru că în grupa de studiu nu suntem decât două mâini de oameni, dar cei mai dezbinaţi care ar putea exista. Prea multă făţărnicie, prea multe interese, prea multă prejudecată…

Eu am ales însă demult. Să fac cât pot de bine, însă atât cât pot, când pot, ce pot şi ce îmi place, în special. Să fiu un spirit liber, şi nu încătuşat în incertitudinile unui viitor care, de altfel, cât de cert poate fi în condiţiile în care lumea e într-o veşnică schimbare? Am ales să tac atunci când nu ştiu şi să mă abţin de la a mai pune etichete oamenilor şi activităţilor acestora. Am ales să cutreier lumea şi să caut să-mi înţeleg cât mai bine semenii. Îmi lipsesc modelele de viaţă şi ştiu că asta determină o mare parte din lipsa mea de voinţă. Şi poate că drumul pe care mă aflu în acest moment nu este neapărat şi cel care mă reprezintă cel mai bine. Dar este al meu şi trebuie să-l accept. Deşi… nimeni nu mă învaţă asta… nici măcar viaţa…

La vie ne m’apprend rien… je voulais juste un peu parler, choisir un train… Mais je ne peux pas, je ne sais pas et je reste planté là! Les lois ne font plus les hommes, mais quelques hommes font la loi… et je reste planté là…

Amintiri printre arahide şi vin

Luminiţa January 31st, 2010

A fost odată un început

Amelie, ea a fost de vină! Şi paradoxul de a vă fi născut amândoi în aceeaşi zi. Ar fi trebuit să fie vară… atunci şi-ar fi avut temeiul cântecul unei alte veri. Afară însă primăvara încă mai aştepta să-şi intre în drepturi. În camera mea obscură o singură lumânare roşie arunca umbre plăpânde pe pereţi. Şi poate, la răstimpuri, inima mea, ce începuse să bată nebuneşte în ritmul aşteptării. Pentru că nu mă aşteptam să vii atât de devreme, şi nici să rămâi atât de târziu. Nu mă aşteptam să renunţi de bună voie la petrecerea la care, de altfel, eram amândoi aşteptaţi. Eu una nu m-aş fi dus, oricum. Nu după ce m-aş fi îmbătat cu mirosul şi cuvintele tale mai degrabă decât cu vinul roşu pe care îl turnai necontenit în pahare. Aş fi rămas de bună seamă să rumeg în tăcere noile sentimente pe care aveai să  le trezeşti în mine în acea seară.

Amelie… ea nu a fost, de fapt, decât pretextul. Rochia ei roşie, bluza verde, privirea buimacă şi lacrimile copilăreşti n-au fost pentru noi decât stele căzătoare la vederea cărora ne puneam în gând dorinţe. Nu îmi mai amintesc despre ce am povestit după ce am terminat de vizionat filmul, deşi te-aş recunoaşte dintr-o mie dacă cineva mi-ar vorbi despre trecutul tău dinainte de mă fi întâlnit pe mine. Ţin minte, în schimb, atingerea mîinii tale, schimbul de mângâieri şi neputinţele care ne stăpâneau. Nehotărârea şi prudenţa. Durerea amintirilor. Tremurul. Clipa.

Aşa să fi fost oare?… A fost odată un început. Un început ambiguu, hoţ, perfid. Un început de la care am învăţat însă ceva. Am învăţat să aştept şi să fiu mai răbdătoare. Un început despre care nu mi-aş fi închipuit niciodată că avea să mi te aducă atât de aproape chiar în clipa în care două avioane cu două destinaţii diferite ne îndepărtau iremediabil unul de altul. Un început fără de care poate că nu aş mai fi avut nicidecum parte de scenariul care i-a urmat şi în care tu nu ai jucat nici un rol.

Căci, între timp, ne-am trăit fiecare povestea cu început comun în legea lui.  Am crescut fiecare sub ochii altcuiva, ne-am maturizat, am zâmbit şi am plâns fără să ştim unul de altul, deşi ne întâlneam aproape zilnic. A trebuit să ne îndepărtăm unul de altul şi de toate acele locuri şi amintiri comune şi fără înţeles ca să ne regăsim aşa cum ne-am descoperit în acea primă seară. Despre care aveai să-mi spui după multe luni că nici tu nu ai uitat-o. “- Cum aş fi putut? mi-ai spus. Îmi era atât de foame, iar tot ce aveai tu pe masă erau nişte biete arahide… Cum aş fi putut să uit că mi-am petrecut la tine întreaga seară, în timp ce colegul meu de cameră se afla, ca de obicei, în toiul pregătirii unei cine copioase?” Ai fost aşa de simpatic!

Acum… nu-mi eşti decât la un click distanţă… Dar ce-i un click pe lângă sărutul prietenesc de pe frunte? Ce-i un cuvânt scris pe lângă o inimă ce bate nebuneşte? Ce-i o încurajare pasivă pe lângă o îmbrăţisare sinceră? Îţi mulţumesc, oricum, că nu mă uiţi…

Te învinuiesc

Luminiţa January 17th, 2010

…pentru gândurile cuminţi păstrate cu scepticism dincolo de buze.

…pentru mâna fierbinte păstrată cu indiferenţă în buzunar.

…pentru privirea blândă păstrată cu ironie în pământ.

…pentru pasul ce ne-ar fi putut apropia făcut cu zgîrcenie înapoi.

…pentru clipele salvatoare petrecute cu egoism în propria-ţi singurătate.

Next »