Blogul de pe noptieră

Luminiţa March 20th, 2010

M-am gândit şi m-am plâns de multe ori că mama, propria mea mamă, nu m-a înţeles şi nu s-a străduit să mă înţeleagă niciodată. Dincolo de aparenţa de exagerată grijă, însă, mama e o femeie sensibilă care mi-a ghicit sau poate mi-a simţit gândurile. Dincolo de aparenta neştiinţă, ea înţelesese de fapt multe, mult mai multe decât a lăsat vreodată, dintr-o stranie teamă, să se vadă. Aşa se face că, la îndemnul ei, undeva prin clasa a 11-a, am ajuns să citesc două dintre cărţile Doinei Ioneţ, “Teiul sălbatic” şi ” Într-o singură noapte”. Poate că dacă aş fi avut mai multe cărţi ale acestei autoare la dispoziţie, le-aş fi devorat cu aceeaşi plăcere şi acelaşi sentiment de uşoară satisfacţie faţă de felul scriitoarei de a se exprima atât de asemănător cu al meu şi adoraţie faţă de teribilismul eroinelor. Mai presus de toate, m-am identificat cu felul ei de a simţi, cu protestele intrinseci împotriva felului superficial al adulţilor de a-i privi pe adolescenţi. Lecturând aceste două cărţi, am adunat atunci, demult, un buchet mare de gânduri răzleţe, pe care le împărtăşesc acum, cu voi:

• Când eşti singur chiar şi amintirile frumoase îşi pierd parfumul… Fericirea durează doar atât cât o păstrezi, iar noi atât de singuri am fost unul cu altul, atât de singuri în doi, încât ne-am rătăcit.
• Noi, cei de pe pământ, nu aparţinem viselor frumoase.
• Oamenii sunt frumoşi ca şi pomii, dar nu-şi dau seama şi se usucă înainte de vreme, unii fără să cunoască măcar o singură dată taina înfloritului…
• Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia din acelaşi întreg. Dar numai prin dragoste femeia şi bărbatul formează un întreg căruia mai modern i se spune “cuplu”.
• Totul e complicat de simplu.
• Bărbaţii se maturizează mai târziu şi îmbătrânesc mai devreme decât femeile.
• Oare de ce toată lumea de când e lumea când vede un bărbat cu o femeie îi suspectează de sex şi nu de iubire, de prostie şi nu de înţelepciune?!…
• Când moare dragostea trupul e deja căzut.
• Numai dragostea menţine pomul verde…/ şi omul/ şi pomul iubesc la fel./ Când dragostea/ moare/ şi omul/ şi pomul/ mor/ în picioare…
• Numai moartea face din iubire o legendă şi din dragoste un mit.
• Pentru toţi viaţa e o urgenţă.
• Dragostea e precum cozonacul. (…) Numai că acum, pentru voi, dragostea e ca un aluat de clătite: două ouă, acolo, aruncate într-un castron; puţin lapte şi făină cât cuprinde, numai atât cât să curgă ca o smântână potrivit de groasă; o pârleşti pe o parte şi pe alta, ungi cu ceva dulceaţă, şi gata! O mănânci. Dragostea e pentru voi aşa, ca o clătită pârlită pe-o parte şi pe alta. Mi se pare că voi spuneţi la asta “sex”.
• La pasărea chioară îi face Dumnezeu cuib.
• Atunci când dragostea nu este împărtăşită femeia acceptă prietenia, iar când dragostea unui bărbat nu e împărtăşită, el alege trădarea.
• Nimeni nu vom şti niciodată dacă ceea ce am aşteptat o viaţă pe pământ vom primi vreodată în cer… Şi-atunci, de ce ne iubim atât de puţin?!…
• După ce murim, poate că noi devenim Dumnezeu…
• De unde vine moartea? Din cer, din pământ, din noi? Poate că noi suntem şi cer şi pământ şi viaţă şi moarte. Dar nu ştim… Oare ca să ajungem la acest adevăr, Dumnezeu trebuie să inventeze alt pom din fructul căruia să guste altă pereche de proşti?
• Nimeni nu-şi mai poate unge poarta cu sânge ca moartea să treacă mai departe…
• Când ne mor părinţii nu mai suntem copii.
• Viaţa fără dragoste e ca cerul fără stele.
• Fiecare are în sine o bucată de pământ şi una de cer şi numai dragostea le uneşte şi te face om.
• Abia atunci când te respecţi pe tine însuţi îi poţi respecta şi pe cei din jurul tău. Şi ai dreptul să le ceri acelaşi lucru.
• Frica, tăcerea şi minciuna sunt droguri afective la fel de periculoase ca şi cele chimice…
• Nici şarpele nu muşcă şi nici lupul nu atatcă atunci când sunt sătui…
• Natura umană e perversă.
• Dă-mi putere să trec pe lângă oameni aşa cum şi ei trec pe lângă adolescenţi ca pe lângă nişte pomi…
• Cred că toată viaţa eu voi regreta ce a fost şi n-a mai putut fi, iar tu vei regreta ce va fi şi n-a putut fi…
• Din durere ne naştem şi devenim oameni numai prin putere.
• Dragostea e singura flacără ce ne menţine pe rug.
• Fără minciună n-am preţui adevărul.
• Cele mai mari greşeli se fac din milă şi din dragoste.
• Prin venele noastre curge apă şi doar dragostea îi dă calitate şi culoarea roşie.
• Ce plictisitoare ar fi lumea dacă oamenii nu s-ar schimba.
• Fiecare suntem o reprezentare miniaturală a universului şi a trăi în dezacord cu el înseamnă a-l nega pe Dumnezeu.
• Bărbaţii îndrăgostiţi de altă femeie nu se mai gândesc la suferinţa femeii pe care tocmai au părăsit-o. Au iubit, n-au iubit, nu-i mai impresionează ceea ce a fost.
• De ce suferim pentru ceea ce ni se oferă? De ce dorim ceea ce obţinem greu?
• Dragostea te defineşte ca om, iar iubirea te înalţă.
• Încrederea e ca vinul: dacă e prea mult te poate pierde.
• Indiferenţa e mai crudă decât infidelitatea.
• Fiecare dintre noi suntem un măr din care muşcăm cu indiferenţă, ignoranţă şi cruzime…
• Cele mai frumoase cuvinte s-au sinucis în mintea mea.
• Două minciuni luate împreună constituie un adevăr: noi doi am ucis dragostea tăcând…

*Într-o singură noapte

• Iubirea poate fi o binecuvântare sau un blestem!
• Câte vise se spulberă, câte iubiri mor răpuse de tăcere! Uităm să ne mai întoarcem şi să ne mai plimbăm pe cărările sufletului nostru. Nu mai avem Timp! Şi ne trezim că nu mai suntem decât pentru a nu mai fi…
• Când prietenul îţi devine iubit, gândurile şi sentimentele tale nu cunosc nici declin, nici prăbuşire. Având prietenia şi dragostea, ai totul! Dar când ai pierdut dragostea prietenului, viaţa îţi pare o apă neagră şi amară în calea uitării: o apă din care nimeni nu mai bea!
• Ai grijă de gândurile tale, căci ele vor deveni vorbe; ai grijă de vorbele tale, căci ele vor deveni fapte; ai grijă de faptele tale, căci ele vor deveni obiceiuri; ai grijă de obiceiurile tale, căci ele îţi vor forma caracterul; ai grijă de caracterul tău, căci el îţi va fi Destinul!
• Omul a inventat prejudecata pentru a întina bucuria. Nimeni nu se naşte cu prejudecăţi. Le transmitem din generaţie în generaţie să ne facem viaţa amară.
• Când te întrebi de ce iubeşti, atunci nu mai iubeşti.
• Îmi iau/ cu mainile/ capul/ de pe umeri/ si-mi fac din el/ o jucarie.
• De ce trăiesc atâţia şerpi încolăciţi/ pe funii înflorite.
• Tu nu umbli după cai verzi pe pereţi. – Toate fetele, din toate timpurile, trec prin adolescenţă gândindu-se la cai de toate culorile…
• Bărbatul primeşte iubirea unei femei, o pune în buzunarul de la piept şi pleacă mai departe să-şi umple şi celelalte buzunare.

*Teiul sălbatic

• Library , Umbre de suflet
• Comments(0)

Luminiţa March 13th, 2010

Nici nu mi-am început bine povestea vieţii, şi deja presimt primele schimbări în bine. Simt că devin mai echilibrată, însă mai am ceva de muncă la atitudine. Bine, ceva mai mult de muncă la atitudine. Încă mă simt un pic prea egoistă faţă de cum ar trebui să fiu, un pic prea indiferentă faţă de entuziasmul pe care mi-aş dori să-l resimt. Dar lucrez la asta.

Scriu rar deoarece semestrul ăsta din care tocmai s-au scurs  două săptămâni se anunţă a fi unul tare aglomerat şi cu multe bătăi de cap, deşi mă gândesc adesea că se poate să fie şi din cauză că îmi conştientizez tendinţa de a vorbi prea mult, uneori. Deşi altădată aş fi ales să vorbesc despre mine prin cuvintele altora, acum simt că nu aş putea să fac asta în cuvinte puţine. Şi nu vreau să devin plictisitoare. M-aş plictisi eu însămi, în primul rând. Iar, pe de altă parte, deşi nu vreau să alterez faptele în nici un fel, îmi doresc să le filtrez frumos, să reţin din ele doar amănuntele pe care mi-ar plăcea să le recitesc peste ani. Sau să le privesc dintr-o altă perspectivă, una mai îngăduitoare, pentru că asta înseamnă maturitate. Da, de fapt, despre asta este şi vorba – a învăţa să mă maturizez rămânând copil. A învăţa să fiu naivă fără a lăsa impresia că sunt şi vulnerabilă.

Începe să-mi fie din ce în ce mai drag blogul, aşa cum se conturează el în ultima vreme. Mai devreme am schimbat şi header-ul şi tare am impresia că va fi pentru ultima oară. Îmi place stabilitatea şi organizarea. Iar ideea trenuleţului care pare că merge tot înainte, dar care coteşte, la un moment dat, înapoi, mi se pare una revelatoare. Este de fapt trenuleţul vieţii mele. Călătoria mea. Umbletul meu prin lume. De unde revin mereu spre a împărtăşi cu cine ar vrea să asculte şi să citească, frumuseţea locurilor şi a oamenilor pe care îi întâlnesc. E, însă, un tren deschis. Gratuit. Tot ce trebuie să faci este să urci în el şi să te bucuri de minunăţia locurilor prin care treci.

Contur prinde şi photoblogul, iar fiecare fotografie pe care o public acolo nu este altceva decât o altă bucăţică din sufletu-mi de fluture. Din care îmi hrănesc bucuria de a trăi, în fiecare zi.

Ah, am primit de curând o invitaţie la cafenea. Îmi pare firesc să o transmit mai departe. Este vorba despre o iniţiativă interesantă despre transformarea ţării noastre. Se adresează în primul rând studenţilor care au avut şansa să studieze în străinătate pentru că aceştia au în minte modelul real al ţării care i-a găzduit. Însă, la urma urmei, prin aceştia, se doreşte a se schimba mentalitatea tuturor cetăţenilor României. Este de dorit, deci, să ne implicăm activ în astfel de acţiuni, atunci când nu suntem indiferenţi şi avem ceva de spus. Vă aştept acolo!

• Umbre de suflet
• Comments(5)

Luminiţa March 3rd, 2010

Un lucru pe care în mod sigur l-am moştenit de la mama este tendinţa de a pune foarte mare accent pe coincidenţe şi pe anumite detalii şi gesturi, cărora le găsesc mereu sensuri ascunse şi, probabil, adesea departe de adevăratele înţelesuri. Mereu am considerat unele aspecte, cum ar fi data mea de naştere, faptul că ziua în care am implinit 11 ani a coincis cu data mea de naştere şi cu ziua Învierii în acel an, locul în care m-am aflat în ziua în care am împlinit 21 de ani şi pasul atât de important în viaţa unei fete pe care am ales să îl fac chiar în acea zi, drept neîntâmplătoare. Mereu am avut impresia că cineva le-a aranjat în aşa fel încât să-mi fie mie mai uşor de ţinut minte. Implicit, mereu am crezut că tocmai din acest motiv, aceste evenimente merită să fie ţinute minte. Şi le ţin minte, şi le toc mărunt în suflet, iar uneori le construiesc eu însămi din nimic, doar pentru a le transforma în ceva special. Deşi poate că nu ar merita. Deşi poate că nu sunt cu nimic mai presus decât alte evenimente, alte gesturi, la fel de frumoase sau poate chiar mai frumoase, de care am avut parte de-a lungul timpului. Din simpla durere de a nu avea pe cineva cu care să le împart atunci, pe moment. Pentru că am impresia că nu m-ar înţelege. Mama, chiar ea, privindu-mă, obişnuieşte să-mi spună că mă pierd în detalii, când de fapt ar trebui să mă concentrez asupra esenţialului, singurul care merită preţuit. Nu ştiu dacă are dreptate sau nu, pentru că, pur şi simplu, nu ştiu cum să fac asta. Apoi, îmi plac lucrurile mărunte. Chiar îmi plac. O pagină şifonată scrisă cu mult timp în urmă şi păstrată într-un plic, petale de flori aşezate cu grijă între foile agendei preferate, o poezie primită în dar… sunt pur şi simplu bucăţi de suflet pe care le regăsesc atunci când îmi răsfoiesc amintirile. Care mă fac să mă simt puţin mai împlinită, puţin mai semnificativă decât de obicei. Pentru că ele îmi amintesc că, uneori, se întâmplă să mă intersectez cu oameni. Cu oameni frumoşi, deosebiţi, pentru care, o vreme cel puţin, am însemnat ceva. Pe care îmi doresc să-i păstrez în suflet. Undeva, la vedere, de unde să-i mai observ din când în când ca pe nişte trofee, sau ca pe nişte bibelouri prăfuite, şi să mă simt un pic mai importantă, sau, dimpotrivă, un pic mai împrăştiată, un pic mai pierdută, un pic mai tristă…

Deşi nu înţeleg de ce şi-ar putea dori un om să fie trist. Fără a-mi dori să supăr pe cineva, direct sau indirect, mărturisesc sincer că mă mir uneori chiar de cei care ajung aici, care îşi fac simţită prezenţa prin comentarii, care revin, care mă urmăresc din umbră. Pentru că aici e un loc preponderent trist. Aşa l-am obişnuit să fie. Prin lucrurile rele pe care am ţinut morţiş să le închin eternităţii, aşternându-le în rânduri, spuneţi voi, sensibile şi pline de suflet. Tot mama e de vină pentru conştientizarea, în sfârşit, a acestui lucru. Implicit, a începerii unui mic război împotriva acestei părţi “urâte” ale mele, cum spune un cântec primit de la Răzvan, pe care nu aş vrea ca cei dragi să mi-o vadă şi pe care o revărs mereu din mine aici, într-un fel de groapă de gunoi virtuală pe care nimeni nu se deranjează să o golească, din când în când, ci dimpotrivă. Lasă resturile cele mai mari la vedere, ca să fie uşor de găsit şi de adulmecat în vremuri mizerabile. Uitând că nu sunt, totuşi, singură. Iar această parte urâtă nu mai este, astfel, doar pentru mine ci şi pentru cei care mi-aş dori să mă placă.

În spatele scenei stau, însă, multe temeri. Poate prea multe. Multe frustrări. Multe complexe. Şi poate prea multe tăceri. Prea multe lucruri care au rămas nelămurite în mine însămi şi, mai ales, între mine şi ceilalţi. Defecte de evoluţie, de fapt. Nu am ştiut să cresc. Mă gândesc dacă aş fi în stare, într-o zi, precum Gia, să o las pe mama să citească tot ce am scris aici. Să o las să mă cunoască aşa cum le-am permis-o atâtor necunoscuţi cu atâta uşurinţă, în vreme ce ea a fost nevoită să îmi sădească în inimă o părere urâtă despre ea, prin aparenta curiozitate şi indiscreţie faţă de lucrurile mele “personale”. Când, de fapt, ele nu erau decât griji. Griji de mamă. Dorinţă de a-şi proteja şi de a-şi cunoaşte copilul. Un copil al naibii de dificil, însă. Care nu a ştiut să crească atât de frumos pe cât şi-ar fi dorit cea care l-a adus pe lume. Şi nu vorbesc aici de realizările educaţionale şi, deja, aproape profesionale. Ci de suflet. De devenirea spirituală. Da, mamă, am fost cu adevărat un copil urât. Şi voi mai fi atâta timp cât mă voi ascunde de tine. Cât mă voi teme de tine ca de o paranoică ce am mereu impresia că vrea să-mi controleze viaţa şi deciziile. Căci faţă de tine, într-adevăr, m-am străduit cât am putut de mult să-mi ascund partea urâtă. Astfel încât şi eu am sădit involuntar în sufletul tău impresia că aş fi un copil perfect, un copil decis, un copil capabil de orice îşi pune în gând, un copil care te poate face mândră, în sfârşit, de faptul că Dumnezeu ţi-a îngăduit să fii mamă! Pentru că nu, nu am fost niciodată copilul perfect, nici cea mai bună la învăţătură, nici cea mai ambiţioasă, nici cea mai apreciată, nici cea mai iubită şi poate că nici mai bună ca fraţii mei nu am fost vreodată. Tu te bucurai că nu am prieteni şi că, aparent, mă concentrez doar pe învăţătură. Pentru mine, însă, dorinţa de a avea prieteni era mai arzătoare ca niciodată. Şi i-am căutat, şi m-au găsit, şi m-am deschis în faţa lor ca o floare în faţa soarelui. Şi am omis să îţi vorbesc despre ei, pentru că mă temeam că nu mă vei înţelege. Apoi, nu vroiam să-mi alterez imaginea pe care ştiam că o am în ochii tăi. Şi pe care ai avut grijă să o subliniezi cu o neobişnuită satisfacţie întotdeauna. Ai stabilit, voluntar şi involuntar, limite. “După ce vei termina liceul”. “După ce vei termina facultatea”. Nedându-ţi seama că, astfel, construieşti de fapt ziduri. Nu, ai pus prea mult preţ pe esenţă. Şi n-ai mai văzut omul din mine. Aşa cum nici eu nu am mai văzut mama din tine.

Îmi amintesc că am auzit odată, demult, la televizor despre un obicei foarte interesant dintr-o ţară îndepărtată: oamenii îşi scriau tristeţile, neîmplinirile, supărările pe o hârtie pe care, la sfârşit, o azvârleau într-un aparat de tocat. Resturile obţinute erau folosite drept confetti! În alte cuvinte, răul din trecut şi din prezent era transformat în prilej de bucurie, de petrecere, de reîmprospătare a energiilor pozitive. La urma urmei, dacă tot e să las ceva în dar posterităţii, de ce să aleg să fiu egoistă şi să le ofer un ghiveci de sentimente din care cu siguranţă nu ar şti să le aleagă pe cele corecte, pe cele care trebuie să dăinuie? Îmi promit o primăvară a regăsirii. Aceasta va fi primăvara reînvierii sensului pierdut al vieţii.

• Umbre de suflet
• Comments(2)

Luminiţa January 31st, 2010

A fost odată un început…

Amelie, ea a fost de vină! Şi paradoxul de a vă fi născut amândoi în aceeaşi zi. Ar fi trebuit să fie vară… atunci şi-ar fi avut temeiul cântecul unei alte veri. Afară însă primăvara încă mai aştepta să-şi intre în drepturi. În camera mea obscură o singură lumânare roşie arunca umbre plăpânde pe pereţi. Şi poate, la răstimpuri, inima mea, ce începuse să bată nebuneşte în ritmul aşteptării. Pentru că nu mă aşteptam să vii atât de devreme, şi nici să rămâi atât de târziu. Nu mă aşteptam să renunţi de bună voie la petrecerea la care, de altfel, eram amândoi aşteptaţi. Eu una nu m-aş fi dus, oricum. Nu după ce m-aş fi îmbătat cu mirosul şi cuvintele tale mai degrabă decât cu vinul roşu pe care îl turnai necontenit în pahare. Aş fi rămas de bună seamă să rumeg în tăcere noile sentimente pe care aveai să  le trezeşti în mine în acea seară.

Amelie… ea nu a fost, de fapt, decât pretextul. Rochia ei roşie, bluza verde, privirea buimacă şi lacrimile copilăreşti n-au fost pentru noi decât stele căzătoare la vederea cărora ne puneam în gând dorinţe. Nu îmi mai amintesc despre ce am povestit după ce am terminat de vizionat filmul, deşi te-aş recunoaşte dintr-o mie dacă cineva mi-ar vorbi despre trecutul tău dinainte de mă fi întâlnit pe mine. Ţin minte, în schimb, atingerea mîinii tale, schimbul de mângâieri şi neputinţele care ne stăpâneau. Nehotărârea şi prudenţa. Durerea amintirilor. Tremurul. Clipa.

Aşa să fi fost oare?… A fost odată un început. Un început ambiguu, hoţ, perfid. Un început de la care am învăţat însă ceva. Am învăţat să aştept şi să fiu mai răbdătoare. Un început despre care nu mi-aş fi închipuit niciodată că avea să mi te aducă atât de aproape chiar în clipa în care două avioane cu două destinaţii diferite ne îndepărtau iremediabil unul de altul. Un început fără de care poate că nu aş mai fi avut nicidecum parte de scenariul care i-a urmat şi în care tu nu ai jucat nici un rol.

Căci, între timp, ne-am trăit fiecare povestea cu început comun în legea lui.  Am crescut fiecare sub ochii altcuiva, ne-am maturizat, am zâmbit şi am plâns fără să ştim unul de altul, deşi ne întâlneam aproape zilnic. A trebuit să ne îndepărtăm unul de altul şi de toate acele locuri şi amintiri comune şi fără înţeles ca să ne regăsim aşa cum ne-am descoperit în acea primă seară. Despre care aveai să-mi spui după multe luni că nici tu nu ai uitat-o. “- Cum aş fi putut? mi-ai spus. Îmi era atât de foame, iar tot ce aveai tu pe masă erau nişte biete arahide… Cum aş fi putut să uit că mi-am petrecut la tine întreaga seară, în timp ce colegul meu de cameră se afla, ca de obicei, în toiul pregătirii unei cine copioase?” Ai fost aşa de simpatic!

Acum… nu-mi eşti decât la un click distanţă… Dar ce-i un click pe lângă sărutul prietenesc de pe frunte? Ce-i un cuvânt scris pe lângă o inimă ce bate nebuneşte? Ce-i o încurajare pasivă pe lângă o îmbrăţisare sinceră? Îţi mulţumesc, oricum, că nu mă uiţi…

• Muzica sufletului meu , Umbre de suflet
• Comments(0)

Luminiţa January 10th, 2010

A fost o perioadă din viaţa mea în care m-am gândit de multe ori să scriu un articol despre toate fetele pe nume Mihaela din viaţa mea pe care, paradoxal, în anumite momente, nu le-am avut prea mult la inimă pe nici una, şi cred că nici ele pe mine. Aşa simţeam la vremea respectivă, însă astăzi mă bucur că nu am mai scris nimic, deoarece încep să mă cunosc şi ştiu că reacţionez impulsiv în multe împrejurări, având tendinţa de a răni iremediabil oameni la care, de fapt, ţin cu toată fiinţa mea. Pentru că niciodată nu am fost în stare să urăsc, şi nici să ţin supărare, deşi de multe ori am suferit. Consider însă că suferinţa vine, de fapt, tot dinlăuntrul nostru, şi nu de la ceilalţi, care nu sunt decât proiecţia propriilor noastre vise pe retina vieţii.

Mihaela a cărei amintire voi încerca s-o schiţez astăzi, deşi cunosc prea bine că nu sunt deloc un zugrav bun, a fost prietena mea într-o perioadă în care am căutat şi am găsit multe răspunsuri, o perioadă de experimente şi de frica rezultatelor acestora, o perioadă în care am cunoscut multe sentimente şi în care am scăpat de destule complexe. Ne-am cunoscut în urmă cu aproximativ doi ani şi nu ne-am văzut niciodată. Nici nu ne-am auzit, deşi eu îmi amintesc prea bine vocea ei subţire şi timidă, însă cu o ciudată siguranţă în ea. Obişnuia să îmi citească, uneori, fragmente din cărţile pe care le răsfoia ea şi îi aminteau de mine, cărţi pe care, de altfel, le-am citit şi eu mai târziu. Eu nu aveam pe vremea aceea microfon la căşti şi, deci, nu îi puteam răspunde altfel decât în scris.

Eu am fost cea care i-a cerut prietenia prin exprimarea dorinţei de a avea un mentor personal în arta scrisului, pe care i-o adoram, fiind impresionată de cuvintele înşirate cu măiestrie şi pline de suflet din jurnalul ei online. Fiind preocupată de oameni şi de psihologia acestora, a acceptat cu destul de multă uşurinţă. Numai că în scurt timp ceea ce se vroia a fi, iniţial, doar o serie de cursuri menite să mă facă pe mine să scriu aproape la fel de frumos ca ea s-a transformat pe nesimţite într-o legătură mult mai profundă. Aveam să aflu mai târziu că este, de fapt, un soi de psiholog care nu se poate abţine să nu se ataşeze sufleteşte de pacienţii săi. Din cauza acestui amănunt m-am şi simţit, uneori, un fel de experiment, într-un mod destul de eronat, de fapt, deoarece de cele mai multe ori nu era vorba decât despre faptul că părerile ei nu coincideau cu sentimentele mele. Probabil că singura ei greşeală a fost că a încercat să facă o diferenţă într-o perioadă de timp prea scurtă, fapt ce ne-a scurtcircuitat pe amândouă, într-un final, într-un mod destul de nasol.

De curând mi-a spus că, nepricepându-se a da şuturi în fund, şuturi ce uneori sunt necesare pentru a ajuta o persoană să se ridice şi să meargă mai departe, a fost nevoită să renunţe la mine. Ciudat este, însă, că acelaşi lucru l-am crezut, la rândul meu, eu despre ea. Am crezut în tot acest timp că eu renunţasem, de fapt, la ea. Ajunsese prea ermetică, prea ciudată, prea abstractă. Îşi imagina lucruri care nu existau şi pe care le proiecta dureros de realistic asupra mea, încât mă făcea să mă îndoiesc uneori de propria-mi realitate şi să mă întreb: cu ce am greşit? oare ce am spus nelalocul lui? Îmi povestea despre ea în cuvinte mult prea alambicate pentru puterea mea de înţelegere, fiind şi ea străbătută de multe sentimente contradictorii, încât discuţiile noastre virtuale aproape zilnice ajunseseră să mă obosească încă de la primele cuvinte. Din momentul în care i-am dat ignore pe messenger (nu însă, şi din viaţa mea) m-am ferit şi am păstrat o oarecare teamă faţă de persoanele care au şi comunică cât se poate de serios cu prietenii lor imaginari. De persoanele care vorbesc despre ele însele la persoana a 3-a. De persoanele care vorbesc, pur şi simplu, uneori, cu ele însele.

Şi totuşi, nu a fost nicidecum vorba despre o renunţare în adevăratul sens al cuvântului. Pentru că fiecare dintre noi a continuat s-o urmărească, discret, pe cealaltă. Ea a continuat să mă considere “o prietena a mea mai mică” în consemnările ei, pe când eu am păstrat-o egoist, dar admirativ, în gânduri, permiţându-mi când şi când unele răbufniri împotriva sistemului din care făcea ea parte. I-am permis, în continuare, să-mi influenţeze viaţa, de data aceasta, însă, eu am fost cea care a ales prin ce aspecte şi în ce măsură. Mai am de parcurs un drum lung până să spun că mă cunosc cu adevărat, şi poate că nici nu voi ajunge vreodată să mă cunosc pe deplin, pot spune însă astăzi că sunt mai matură şi că înţeleg mult mai multe decât înţelegeam în urmă cu doi ani. Iar pentru asta nu pot decât să-i mulţumesc Mihaelei pentru intervenţia ei.

PS: Piesa de la începutul articolului a fost descoperită în acelaşi moment cu începerea redactării acestui articol şi, deşi îmi aduce aminte de Franţa şi de radio-urile pe care le ascultam acolo, o asociez cu împăcarea de sine şi cu starea de bine pe care o resimt chiar acum.

• Cântec pentru prieteni , Umbre de suflet
• Comments(8)

Luminiţa December 18th, 2009

Cum zapada si “bucuriile” provocate de vremea “prietenoasa” mi-au mai prilejuit o seara prielnica pentru pus ordine in ganduri si pentru meditatie, prin anularea curselor de dupa-amiaza spre casa copilariei mele, m-am gandit sa transpun si eu, in sfarsit, intr-un fel sau altul, pe “hartie”, ce a mai ramas din amintirile mele legate de sarbatoarea Nasterii Domnului. Ma simteam datoare si in intarziere nu atat fata de nascocitorul acestei frumoase idei, un om cu siguranta frumos si el, cat mai ales fata de mine insami. Si, pentru ca in playlistul meu in acest moment nu exista decat o singura melodie, setata pe repeat, va indemn si pe voi sa o ascultati impreuna cu mine, lecturand micul meu articol:

Nu va asteptati sa descoperiti niste povesti extraordinare. Copilaria mea a fost cat se poate de simpla. Am crescut la tara, poate acesta ar fi singurul avantaj pentru care m-as simti mandra atunci cand vine vorba de traditie, spiritul sarbatorii si atmosfera festiva. La fel ca si in vremurile stravechi, copiii care umblau prin nameti, frig si noapte la colindat din casa in casa, aveau aceleasi glasuri cristaline si nepricepute, incurcand intruna ba versurile, ba melodia. Erau la fel de veseli si entuziasti, la fel de dornici de a strange cat mai multe nuci, covrigi, fructe sau bomboane, la fel de fericiti atunci cand erau invitati in casa pentru a gusta din prajitura si a-si dezmorti manutele si picioarele inghetate…

Am umblat si noi la colindat. Periplul de sarbatori incepea intotdeauna cu “Buna dimineata la Mos Ajun”. Astfel, gazdele noastre obisnuite ajungeau sa primeasca cel putin 5 vizite din partea noastra in decursul unei singure saptamani, deoarece nu uitam nici de seara de Ajun cu “Domn Domn, sa-naltam!”, sau dimineata de Craciun, cu “Steaua”, seara de Ajun al Anului Nou, cu “Plugusorul” si, in sfarsit, “Sorcova” din prima zi a anului. Fiecare oprire era caracterizata de o alta melodie si alte versuri, insa insotita de aceeasi veste mult asteptata: bucurati-va, se naste un Prunc Minunat!

Pe la noi nu mai exista de mult obiceiul portului costumului popular, in afara de unele serbari scolare, eventual; insa mama ne confectionase, din niste stergare cusute manual in negru si rosu, niste mici torbite in care eram pregatiti sa strangem atatea fructe si dulciuri cate ar fi incaput! Si acum tin minte prima si ultima oara cand am mancat rodie, intr-o seara de Ajun; pe atunci nu stiam nici macar cum se numeste. Pentru mine, era doar fructul care seamana cu niste boabe de porumb rosii asezate intr-o carapace cu forma de ceapa, cu un gust incomparabil de suav!

Locuind intr-un cartier rusesc si avand pe sfert si sange de rusoaica in mine, cel mai mult imi placea sa merg cu tata cu un colind specific doar anumitor zone din Dobrogea, “Vecera”, nume ce vine de la “vecer”, care inseamna “seara”. De altfel, toata tarasenia nu este constituita decat din cateva cuvinte, care spun ceva de genul: “Buna seara, sfanta-i seara, m-a trimis mama si tata sa v-aduc vecera!”, in schimbul carora primesti la randul tau binecuvantari si urari de bine pentru cei care te-au trimis, si un colac legat intr-un stergar frumos si curat, pe care il inmanezi gazdei la sosire si care iti este inapoiat la plecare.  De obicei, cu aceasta traditie se merge pe la nasii de botez si de cununie, insa noi aveam o vecina batrana care tinea si ea acest obicei si nu se putea s-o ocolim. De fapt, la Baba Paşca imi placea cel mai mult. Ne servea cu cuchia, pe care o gaseam de altfel la toata lumea: un amestec lichid din grâu fiert, miere, biscuiţi, pesmet, coaja de portocală şi lămâi, nuci, esenţe etc. Si mai avea ceva: vareniche, un fel de coltunasi in forma de triunghi. De doua feluri: cu varza si cu struguri buni de peste toamna pastrati cu grija in podul casei, agatati de grinzi. Cei din urma erau preferatii mei. Mi-e greu sa cred ca nu voi mai gusta vreodata asa ceva… Caci, uneori, ma intreb de ce oamenii batrani si buni trebuie, in cele din urma, sa plece la Dumnezeu, lasandu-ne mereu cu nostalgii in suflet…

Gandindu-ma in continuare la bucuriile simple ale oricarui copil din aceasta lume, cum ar fi bradutul, jocul luminitelor de la instalatia pomului, venirea mosului… incep sa regret ca am crescut atat de repede. Cat am fost mici, am avut mereu bradut natural. Si acum il tin minte pe primul: tocmai ninsese cat pentru toata iarna, iar tata intra plin de zapada pe poarta cu un stalp inverzit si frunzos in mana… Din buzunar a scos 3 globulete si o stea de pus in varf! Inca le mai pastrez cu grija, intr-o cutie. Ele imi amintesc de vremea cand credeam in Mos Craciun cel care vine pe furis si lasa cadouri sub brad, sau care isi angajeaza uneori delegati si ne trimite cadourile inainte de vreme, pretinzand ca a pornit mai devreme la drum pentru a avea timp sa se ocupe de toti copiii din lume…

Amintiri frumoase, ce ma vor insoti, sper, mereu in drumul meu prin viata. Iti multumesc, Razvan, pentru imboldul inspre readucere aminte!

sursa foto: Internet

• Umbre de suflet
• Comments(2)

Luminiţa August 23rd, 2009

Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei mi-au spus odata, fara sa stie unul de altul, intr-o doara: “tu esti mereu trista”. Nu i-am bagat in seama la momentul respectiv. Aveam impresia ca ma schimbasem. Ca invatasem sa zambesc, si sa raspandesc veselie si speranta in jurul meu. Vroiam sa fiu… altfel. Dar iata-ma din nou, iata-ma din nou la fel ca-ntotdeauna – incruntata, trista, amarata… Gandindu-ma neincetat ca nimeni nu ma vrea…

Vroiam doar sa-i multumesc pentru ca, timp de o vreme, fusese acolo, undeva, si poate fara ca macar sa-si dea seama, reusise sa imi distraga atentia de la sufletul meu, reusise sa ma fereasca de zile lungi de suferinta, in care as fi plans ore in sir, cu gandul la ceea ce s-a sfarsit din prea multa invidie a vietii… Ma simteam linistita si, in sfarsit, impacata cu mine insami. Se pare insa ca ma inselasem. Din nou, ma asteptasem la mai mult. Si m-a durut cand m-a anuntat, senin, ca nu se stie cand ne vom revedea. A fost ca si cum o bucatica de cer tocmai cazuse peste mine. Lacrimile m-au invadat, revoltate, buzele au inceput sa-mi tremure… Insa… Cine e el? Si cine sunt eu? Doi straini ratacind intr-o noapte ce nu ar fi trebuit sa cada niciodata  peste acel oras trist… Imi pare rau…

• Umbre de suflet
• Comments(6)