De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară!


Luminiţa March 5th, 2010

Scriam acum câteva zile că îmi propun ca primăvara aceasta să fie o primăvară a redescoperirii de sine. A revizuirii atitudinii în faţa vieţii şi faţă de evenimentele zilnice din viaţa mea. Altfel spus, să caut să văd, de acum încolo, doar părţile pline ale paharelor pe jumătate goale. Să caut să transform mucegaiurile, bubele şi noroiul în licenţe poetice personale. Să nu mai las răutatea din mine însămi şi din cei din jurul meu să mă mai afecteze în sens negativ, ci să caut să culeg chiar şi din aspectele mai puţin bune ale vieţii învăţături numai bune de ţinut minte pentru mai târziu. Pentru că tare mi-ar plăcea să ajung o bătrână înţeleaptă. Da, ai citit bine. Parcă mă şi văd, cu părul nins şi cu ochelari aurii pe nas, înconjurată de nepoţei şi de copii de toate vârstele care ar vrea să afle de la mine tainele vieţii…

Pentru că simt că am atâtea lucruri bune de dăruit! Şi totuşi, mai am atâtea de învăţat. Iar în primul şi în primul rând, trebuie neapărat să învăţ cum să fac să dăruiesc fără să mai aştept nimic în schimb. Şi ştiu că cel mai simplu ar fi să încep de aici. Să vă dăruiesc vouă, adică necunoscuţilor care mai poposiţi din când în când la poarta gândurilor mele, flori răsădite în sentimente din cele mai diverse şi mai antonimice, irigate însă doar cu optimism şi poftă de viaţă. Voi începe să vorbesc mai mult despre mine însămi. Voi începe să vorbesc cu adevărat despre mine însămi. Pentru că am nevoie de rădăcini pentru a da naştere unor ramuri trainice de minuni verzi. Iar acestea se află în trecut, în copilăria din care mă trag ca dintr-o ţară (Antoine de Saint-Exupéry). Am nevoie să îmi accept trecutul aşa cum e, cu bune şi cu rele, încercând, în acelaşi timp, să recuperez lecţiile pierdute la vremea respectivă. Adică să îmi recunosc greşelile, pentru a nu le mai repeta, aşa cum dintr-o încăpăţânare infantilă o făceam până nu demult în mod constant şi al naibii de dureros.

Am reflectat îndelung la această decizie, am încercat aproape cu disperare să-mi dau seama de soluţiile rezolvării dezechilibrului în care simt că mă zbat de ceva vreme. Pentru aceasta, am analizat cu atenţie întâmplări şi conversaţii din ultimul timp. Mi-am dat seama că devenisem superficială şi mai egoistă ca niciodată. Cuvinte urâte, care-mi displac profund. O atitudine cu atât mai urâtă cu cât aveam pretenţia, de la mine însămi, că sunt o fiinţă profundă, originală, deosebită. Voi povesti, aşadar, despre copilăria mea şi despre simbolistica personală de care aminteam în articolul precedent. Singurele lucruri despre care nu voi vorbi, aici, vor fi cele cu referire la liceul pe care l-am terminat şi la facultatea pe care o urmez, din punct de vedere profesional. Despre aceste aspecte am de gând să mă apuc serios de scris într-un blog privat, pentru că există atâtea amintiri, persoane, detalii şi întâmplări care mi-au marcat adolescenţa, dar pe care m-am ferit să le imortalizez până acum în cuvinte. Poate, pe de o parte, din cauza rutinei zilnice care le răpea, uneori, din etraordinaritate. Poate, pe de altă parte, din cauza regimului special şi oarecum confidenţial pe care a trebuit şi trebuie să-l respect în instituţiile care mă pregătesc la un nivel elevat pentru o viaţă decentă şi respectabilă, şi anume – cel militar. E un detaliu suficient de ştiut în mod public despre mine, în acest spaţiu virtual. Deoarece acest proiect va fi unul personal, dar adaptat pentru publicul doritor de a afla aspecte ale vieţii în astfel de instituţii, pentru că visez ca el să devină, în cele din urmă, o carte, poate chiar un roman autobiografic. Tocmai de aceea va fi deschis, la cerere, tuturor persoanelor, cunoscuţi sau necunoscuţi, care îmi vor dovedi încredere şi care se vor angaja, prin privilegiul de a-mi deveni primi cititori, să mă susţină şi să mă încurajeze prin comentarii, critici sau sugestii în mod constant.

Între timp, am lăsat garda mai jos niţel, adăugând în sidebar câteva linkuri spre albume de fotografii din Franţa, unde am efectuat în urmă cu un an, timp de 6 luni, prin programul Erasmus, un semestru de substituţie în oraşul Tarbes. Şi, pentru că nu îmi place să amestec lucrurile, dar şi pentru că mă mândresc cu faptul că, în sfârşit, am şi eu un aparat foto digital, lucru la care visam de muuult timp, am înfiinţat un blog de fotografie, intitulat Souvenirs d’un Papillon (Amintirile unui Fluture), pentru a împărţi cu voi unele dintre fotografiile mele preferate. Un link spre acest blog va apărea în curând şi pe pagina Umblu prin lume.

Acestea fiind spuse, vă mulţumesc tuturor celor care veţi fi alături de mine. Ştiu pe cineva care şi-a exprimat deja plăcerea de a-mi fi de folos şi datorită căruia, de altfel, am şi ajuns la concluziile de mai sus. Este vorba despre Răzvan, şi ţin să-ţi mulţumesc pe această cale, suflet frumos, mai ales pentru unul din ultimele tale articole, la lecturarea căruia aproape că mi-au dat lacrimile. Părea a avea un mesaj ascuns şi, în acelaşi timp, atât de simplu. “Dacă vrei să sari, strigă“. Ei bine, nu mă aflu într-o stare chiar atât de critică, nici nu ştiu dacă aş avea dreptul măcar s-o numesc aşa, este vorba doar despre îmbunătăţirea calităţii propriei vieţi prin exerciţiul eliberator al scrisului despre tine însuţi, sub supravegherea unui suflet care să te înţeleagă. Şi despre acceptarea ajutorului din exterior. Asemenea mesajului următorului cântec, pe care l-am ascultat de nenumărate ori pentru a mă convinge pe deplin că “arta de a primi” este cu adevărat, o calitate care, dacă ar fi conştientizată de fiecare dintre noi, lumea ar deveni un pic mai bună:

Măruntul din suflet


Luminiţa March 3rd, 2010

Un lucru pe care în mod sigur l-am moştenit de la mama este tendinţa de a pune foarte mare accent pe coincidenţe şi pe anumite detalii şi gesturi, cărora le găsesc mereu sensuri ascunse şi, probabil, adesea departe de adevăratele înţelesuri. Mereu am considerat unele aspecte, cum ar fi data mea de naştere, faptul că ziua în care am implinit 11 ani a coincis cu data mea de naştere şi cu ziua Învierii în acel an, locul în care m-am aflat în ziua în care am împlinit 21 de ani şi pasul atât de important în viaţa unei fete pe care am ales să îl fac chiar în acea zi, drept neîntâmplătoare. Mereu am avut impresia că cineva le-a aranjat în aşa fel încât să-mi fie mie mai uşor de ţinut minte. Implicit, mereu am crezut că tocmai din acest motiv, aceste evenimente merită să fie ţinute minte. Şi le ţin minte, şi le toc mărunt în suflet, iar uneori le construiesc eu însămi din nimic, doar pentru a le transforma în ceva special. Deşi poate că nu ar merita. Deşi poate că nu sunt cu nimic mai presus decât alte evenimente, alte gesturi, la fel de frumoase sau poate chiar mai frumoase, de care am avut parte de-a lungul timpului. Din simpla durere de a nu avea pe cineva cu care să le împart atunci, pe moment. Pentru că am impresia că nu m-ar înţelege. Mama, chiar ea, privindu-mă, obişnuieşte să-mi spună că mă pierd în detalii, când de fapt ar trebui să mă concentrez asupra esenţialului, singurul care merită preţuit. Nu ştiu dacă are dreptate sau nu, pentru că, pur şi simplu, nu ştiu cum să fac asta. Apoi, îmi plac lucrurile mărunte. Chiar îmi plac. O pagină şifonată scrisă cu mult timp în urmă şi păstrată într-un plic, petale de flori aşezate cu grijă între foile agendei preferate, o poezie primită în dar… sunt pur şi simplu bucăţi de suflet pe care le regăsesc atunci când îmi răsfoiesc amintirile. Care mă fac să mă simt puţin mai împlinită, puţin mai semnificativă decât de obicei. Pentru că ele îmi amintesc că, uneori, se întâmplă să mă intersectez cu oameni. Cu oameni frumoşi, deosebiţi, pentru care, o vreme cel puţin, am însemnat ceva. Pe care îmi doresc să-i păstrez în suflet. Undeva, la vedere, de unde să-i mai observ din când în când ca pe nişte trofee, sau ca pe nişte bibelouri prăfuite, şi să mă simt un pic mai importantă, sau, dimpotrivă, un pic mai împrăştiată, un pic mai pierdută, un pic mai tristă…

Deşi nu înţeleg de ce şi-ar putea dori un om să fie trist. Fără a-mi dori să supăr pe cineva, direct sau indirect, mărturisesc sincer că mă mir uneori chiar de cei care ajung aici, care îşi fac simţită prezenţa prin comentarii, care revin, care mă urmăresc din umbră. Pentru că aici e un loc preponderent trist. Aşa l-am obişnuit să fie. Prin lucrurile rele pe care am ţinut morţiş să le închin eternităţii, aşternându-le în rânduri, spuneţi voi, sensibile şi pline de suflet. Tot mama e de vină pentru conştientizarea, în sfârşit, a acestui lucru. Implicit, a începerii unui mic război împotriva acestei părţi “urâte” ale mele, cum spune un cântec primit de la Răzvan, pe care nu aş vrea ca cei dragi să mi-o vadă şi pe care o revărs mereu din mine aici, într-un fel de groapă de gunoi virtuală pe care nimeni nu se deranjează să o golească, din când în când, ci dimpotrivă. Lasă resturile cele mai mari la vedere, ca să fie uşor de găsit şi de adulmecat în vremuri mizerabile. Uitând că nu sunt, totuşi, singură. Iar această parte urâtă nu mai este, astfel, doar pentru mine ci şi pentru cei care mi-aş dori să mă placă.

În spatele scenei stau, însă, multe temeri. Poate prea multe. Multe frustrări. Multe complexe. Şi poate prea multe tăceri. Prea multe lucruri care au rămas nelămurite în mine însămi şi, mai ales, între mine şi ceilalţi. Defecte de evoluţie, de fapt. Nu am ştiut să cresc. Mă gândesc dacă aş fi în stare, într-o zi, precum Gia, să o las pe mama să citească tot ce am scris aici. Să o las să mă cunoască aşa cum le-am permis-o atâtor necunoscuţi cu atâta uşurinţă, în vreme ce ea a fost nevoită să îmi sădească în inimă o părere urâtă despre ea, prin aparenta curiozitate şi indiscreţie faţă de lucrurile mele “personale”. Când, de fapt, ele nu erau decât griji. Griji de mamă. Dorinţă de a-şi proteja şi de a-şi cunoaşte copilul. Un copil al naibii de dificil, însă. Care nu a ştiut să crească atât de frumos pe cât şi-ar fi dorit cea care l-a adus pe lume. Şi nu vorbesc aici de realizările educaţionale şi, deja, aproape profesionale. Ci de suflet. De devenirea spirituală. Da, mamă, am fost cu adevărat un copil urât. Şi voi mai fi atâta timp cât mă voi ascunde de tine. Cât mă voi teme de tine ca de o paranoică ce am mereu impresia că vrea să-mi controleze viaţa şi deciziile. Căci faţă de tine, într-adevăr, m-am străduit cât am putut de mult să-mi ascund partea urâtă. Astfel încât şi eu am sădit involuntar în sufletul tău impresia că aş fi un copil perfect, un copil decis, un copil capabil de orice îşi pune în gând, un copil care te poate face mândră, în sfârşit, de faptul că Dumnezeu ţi-a îngăduit să fii mamă! Pentru că nu, nu am fost niciodată copilul perfect, nici cea mai bună la învăţătură, nici cea mai ambiţioasă, nici cea mai apreciată, nici cea mai iubită şi poate că nici mai bună ca fraţii mei nu am fost vreodată. Tu te bucurai că nu am prieteni şi că, aparent, mă concentrez doar pe învăţătură. Pentru mine, însă, dorinţa de a avea prieteni era mai arzătoare ca niciodată. Şi i-am căutat, şi m-au găsit, şi m-am deschis în faţa lor ca o floare în faţa soarelui. Şi am omis să îţi vorbesc despre ei, pentru că mă temeam că nu mă vei înţelege. Apoi, nu vroiam să-mi alterez imaginea pe care ştiam că o am în ochii tăi. Şi pe care ai avut grijă să o subliniezi cu o neobişnuită satisfacţie întotdeauna. Ai stabilit, voluntar şi involuntar, limite. “După ce vei termina liceul”. “După ce vei termina facultatea”. Nedându-ţi seama că, astfel, construieşti de fapt ziduri. Nu, ai pus prea mult preţ pe esenţă. Şi n-ai mai văzut omul din mine. Aşa cum nici eu nu am mai văzut mama din tine.

Îmi amintesc că am auzit odată, demult, la televizor despre un obicei foarte interesant dintr-o ţară îndepărtată: oamenii îşi scriau tristeţile, neîmplinirile, supărările pe o hârtie pe care, la sfârşit, o azvârleau într-un aparat de tocat. Resturile obţinute erau folosite drept confetti! În alte cuvinte, răul din trecut şi din prezent era transformat în prilej de bucurie, de petrecere, de reîmprospătare a energiilor pozitive. La urma urmei, dacă tot e să las ceva în dar posterităţii, de ce să aleg să fiu egoistă şi să le ofer un ghiveci de sentimente din care cu siguranţă nu ar şti să le aleagă pe cele corecte, pe cele care trebuie să dăinuie? Îmi promit o primăvară a regăsirii. Aceasta va fi primăvara reînvierii sensului pierdut al vieţii.

Cândva, pe vremea catedralelor


Luminiţa February 14th, 2010

Primul meu contact cu muzicalul Notre-Dame de Paris a fost undeva pe la începutul clasei a 10-a, adică în urmă cu mai bine de 5 ani, prin intermediul profesoarei de franceză, care tocmai făcuse rost de un album în original al acestei capodopere de excepţie. L-am ascultat de atâtea ori atunci, încât multă vreme după aceea mi-au răsunat în minte unele versuri care au lăsat urme adânci în sufletul meu, pe care le simt şi acum la fel de puternice ca în prima zi.

Aseară am simţit nevoia să vizionez şi adaptarea scenică a acestei poveşti aproape perfecte, aş spune eu, prin măreţie şi prin energia sentimentelor transmise. Fiecare dintre noi cred că a auzit măcar o dată, în treacăt, despre cocoşatul de la Notre-Dame. Departe de a fi doar povestea lui, deşi iubirea lui e cea mai cântată şi mai regretată, istoria ce se ţese în preajma zidurilor acelei faimoase catedrale din Paris este povestea tragică a unor suflete împotmolite în tarele unei societăţi guvernate de religie. Deşi nu există epitete suficiente pentru a descrie frumuseţea lor, în ordinea în care apar în cadrul spectacolului alcătuit din două acte (găsiţi mai multe informaţii pe această pagină de wikipedia), voi scrie câteva cuvinte despre melodiile cele mai dragi sufletului meu.

1. Le temps des cathedrales – Preferata mea dintotdeauna. Dincolo de interpretarea de excepţie a lui Bruno Pellier, de prezenţa scenică, de frumuseţea solistului, această melodie mă impresionează în primul rând prin versurile sale, apoi prin linia melodică. Trubadurul justifică impozantele construcţii din timpul Evului Mediu prin nevoia oamenilor de a lăsa în urma lor ceva nepieritor, dar mai ales prin visul lor de a atinge stelele, de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu. Il est venu le temps des cathédrales, le monde est entré dans un nouveau millénaire. L’homme a voulu monter vers les étoiles, écrire son histoire dans le verre ou dans la pierre! Nu-mi pot scoate însă din minte previziunea de la sfârşit, conştiinţa că, în cele din urmă, până şi catedralele vor dispărea, datorită “vandalilor” anilor 2000 care, în inconştienţa lor, în micimea lor de suflet, vor căuta să distrugă totul…

2. Bohémienne – Îmi place în mod deosebit începutul, Continue Reading »

De ce spargem oglinzi


Luminiţa February 11th, 2010

Pentru că îmi dă târcoale un gând despre care mi-ar plăcea să discut cu cineva, în eventualitatea stabilirii nivelului de adevăr conţinut în el:

Îi criticăm, îi îndepărtăm, îi detestăm, îi ocolim doar pe cei ce au aceleaşi defecte ca şi noi.

Gropi şi trepte


Luminiţa February 9th, 2010

Sighişoara“Înţelepciunea este ştiinţa de a nu cădea în toate gropile vieţii” spunea ceva mai devreme Camelia.

Mi s-a tot spus, de multe ori, că sunt prea naivă şi credulă, ceea ce ar cam fi echivalent cu faptul că nu doar nu mă feresc să cad în gropi, ci de multe ori aleg să mă arunc singură în ele. Ceea ce, luând ca referinţă afirmaţia de mai sus, ar însemna că nu sunt prea înţeleaptă, de felul meu. Eu cred însă că adevărata înţelepciune este ştiinţa de a ieşi din gropi. Precauţia de a purta mereu cu tine o scară, care să te ajute să te ridici şi să-ţi continui drumul. Iar mie îmi plac scările, mereu mi-au plăcut. Şi nu-mi fac griji că voi rămâne fără trepte. Oamenii pot fi şi trepte, şi gropi. Menirea mea este de-ai ajuta să-şi descopere calitatea de trepte. Îmi plac oamenii-trepte.

Doar un om


Luminiţa February 9th, 2010

“Câţiva centimetri, câţiva ani, câteva mii de lei în plus, câteva cărţi citite în plus, mă rog, lucruri de felul ăsta despart oamenii.” (Mircea Cărtărescu, REM)

Am avut parte, în seara aceasta, de un dialog care mi-a deschis ochii asupra unor aspecte la care nu atât mă gândeam, cât le simţeam de mult timp zbătându-se în mine, numai că nu găseam cuvintele potrivite pentru a le da o formă, pentru a le conştientiza. Este vorba, în primul rând, despre apropierea dintre oameni, sau mai bine zis, de motivele care îi ţin izolaţi unii de alţii. De cele mai multe ori, relaţiile interumane, acelea care ajung să capete o formă mai complexă decât un simplu bună ziua spus zilnic vânzătorului de pâine, de pildă, nu se întemeiază decât în baza unui profit, în funcţie de nevoile personale pe care ne aşteptăm să ni le satisfacă ceilalţi. În acest temei, oamenii tind să îşi formeze idealuri atât de greu de atins încât marea majoritate dintre ei ajung, într-un final, să rămână tot singuri. Pentru că fiecare om în parte îşi doreşte să fie înconjurat doar de oameni puternici, doar de oameni siguri pe ei, doar de oameni inteligenţi şi care ştiu ce vor de la viaţă. Acest ideal însă nu există. Nu există om care, în felul său, să nu fie slab, să nu aibă şi el călcâiul său de Ahile care, de altfel, cu cât e mai ascuns, cu atât e mai periculos… Există doar oameni care pot fi mai persuasivi decât alţii. Şi care, la rândul lor, caută să se apropie de cei care sunt mai persuasivi decât ei. În felul acesta se creează un lanţ al slăbiciunilor care duce la neputinţa de apropiere, în care oricine e vânat de cineva, vânează la rândul său pe altcineva, iar cercul rămâne deschis la nesfârşit…

Culmea e că oamenilor le este foarte uşor să interacţioneze de la distanţă, să îşi calculeze în tăcere paşii, să cântărească cuvintele dincolo de un ecran, când vine vorba însă să privească unul în ochii celuilalt, să îşi adulmece unul altuia glasul, se tem şi se pierd în detalii nesemnificative. Cel mai mare defect al meu, pe care observ că mi-e din ce în ce mai greu să-l corectez pe măsură ce fac cunoştinţă cu din ce în ce mai multe persoane, este acela că întrerup oamenii. Le întrerup ideile, le întrerup frazele, le întrerup, de fapt, entuziasmul. E un început cât se poate de nepotrivit al unei relaţii care se vrea solidă, de durată, bazată pe încredere şi ataşament. Poate că totul mi se trage de la faptul că, scriind atât de mult despre întâmplări şi sentimente într-un fel sau altul semnificative pentru mine, însă în mod firesc fără prea mare însemnătate pentru cineva din afară, am impresia despre mine însămi că nu exist. Atunci simt nevoia la apropierea ca din greşeală de cineva să îmi justific existenţa, să îmi luminez trecutul mai mult decât prezentul, să îi retez celuilalt orice posibilitate de a-şi dori să mă cunoască şi să mă aprecieze pentru ceea ce sunt, şi nu pentru ceea ce am fost. Pentru că nu atât trecutul te caracterizează, cât prezentul, cât felul tău de a apărea sub formă de om în faţa altui om.

Prin ce se caracterizează însă acest fel de a fi om în faţa altui om? E o întrebare abstractă la care singurul răspuns viabil ar fi unul la fel de abstract, mă gândesc însă că cel mai important lucru este, la un moment dat, să ştii să asculţi. Însă până şi pentru acest lucru ai nevoie de exerciţiu. Iar dacă nimeni nu pare să mai ştie poveşti, dacă nimeni nu mai ştie să spună poveşti, cum să nu fii tentat să le repovesteşti la nesfârşit pe cele pe care le ştii deja, doar pentru a umple un gol sau o tăcere pe care te-ai obişnuit să o alungi prin clişee?…

De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară. (Antoine de Saint-Exupéry)

Cântec pentru cei ce nu aud


Luminiţa February 7th, 2010

Dintotdeauna am fost impresionată de limbajul semnelor, de acele linii şi curbe desenate în aer care spun ceva mai mult decât am avea impresia noi, cei care ne putem bucura de sunete, de muzică, de voci. Nu mai ţin minte cum se numea, dar urmăream, pe când eram mai mică, la răstimpuri, o emisiune împodobită într-un colţ al ecranului cu o astfel de “traducere”… Încă de atunci mi-am aşezat undeva, într-un ungher de inimă, dorinţa de a învăţa şi eu acel limbaj. Mi-am redeşteptat acest dor prin descoperirea acest minunat videoclip al unei melodii tare dragi mie, care nu atât îmi aminteşte de mine, cât de oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit cândva, undeva, departe… Şi nu, cântecul nu este pentru cei ce nu aud, atât cât este pentru cei ce nu ascultă…

Să ştii să zâmbeşti unui necunoscut ce trece pe lângă tine, fără să păstrezi nici o mărturie a acestui gest, decât aceea a bucuriei. Să ştii să iubeşti fără să aştepţi nimic în schimb, nici apropiere, nici o mare iubire, nici măcar speranţa de a fi iubit. Dar să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără să iei nimic în schimb, să nu faci nimic altceva decât să înveţi, să înveţi să iubeşti, să iubeşti fără să aştepţi, să iubeşti cu orice preţ, să înveţi să zâmbeşti, nu mai mult decât pentru simplul gest, fără a-ţi dori restul. Să înveţi să trăieşti şi apoi să pleci. Să ştii să aştepţi, să guşti din acea bucurie deplină pe care s-o primeşti ca din greşeală, într-atât să nu te mai aştepţi la ea. Să te vezi şi să crezi în asta pentru a înşela frica de singurătate ancorată ca atâtea riduri care întunecă oglinzile. Să ştii să suferi, în tăcere, fără murmur, nici apărare nici armură, să suferi până la a-ţi dori să mori, şi să te ridici renăscând din propria-ţi cenuşă, cu atâta iubire ce se vrea revândută încât să tragi o linie peste trecut. Să înveţi să visezi, să visezi pentru doi, doar închizând ochii şi să ştii să dăruieşti, să dăruieşti fără părtinire, nici cu jumătăţi de măsură. Să înveţi să rămâi, să vrei până la capăt să rămâi, orice ar fi. Să înveţi să iubeşti, şi apoi să pleci, şi să pleci… (Florent Pagny, Savoir aimer – traducere personală)

« Prev - Next »